Somnul raţiunii naşte monştrii. Asemenea monştri a născut, pare-se, şi somnul raţiunii mele. Am întins un degeţel (ca al lui Tom Degeţel desigur) şi acum unii încearcă a-mi înşfăca toată mâna. A venit vremea să pun stop şi să urlu: “Urăsc veleitarii şi impostorii!”. Îi urăsc pentru că n-au înţeles nimic, ori prea puţin din fenomenalitatea marilor literaturi ale lumii, din substanţialitatea lor, magistrală. Le-am recomandat să pună naiba mâna pe carte, să citească la cea mai înaltă tensiune a spiritului, să se autocultive transdisciplinar şi transorizontic, să abordeze cu maximă autoresponsabilitate actul lecturii, transformându-l într-o recitire ulterior (doar ulterior!) creatoare. Ei, aş! De ce atât efort, inutil la o adică, dacă «se poate / merge şi aşa»? „Cu „păşunisme” şi “plagiate”! Editurile s-au înmulţit ca iepuroaicele ori ca și ciupercile după ploaie, le găseşti pe toate drumurile mimând democratizarea dreptului la exprimare garantat de Constituţie. Că nu-i român să nu fi scris o carte, după 1990; chiar şi puşcăriaşii au ajuns peste noapte… autori de cel puţin 5-10 cărţi tipărite la foc automat, încât o să fondeze, cred, o nouă U.S.P.R. O perversitate colcăitoare în care înoată aceşti monştri papirofagi, scribomani, aceşti maniaci periculoşi ai literaturii din plictiseală, din arivism, din megalomanie, din defularea lui Freud, din dorinţa de parvenire socială (această parvenire, vai, îmbrăcând, uluitor, şi obţinerea unui titlu de doctor “în ceva”, orice numai “să fie” că dă bine la prestigiu şi la importanţa persoanei – n.m.) ori din speranţa că, dacă eşti scriitor, poţi trece, aproape automat şi ca intelectual cu oarecare statut de vedetă, locală măcar. Sfătuit de excepţionalul Nicolae Diaconu, un Saint-Just în felul său de existenţă, am slujit conceptului de „localism creator” care doar parţial mi-a reuşit. Căci dacă am împins în relief câteva valori, acestea nu şi-au creat distanţa de rigoare, aceea a respectului de sine, aceea a conştiinţei propriei valori, prostituându-se, ridicoli şi penibili, în tot felul de “foi de pripas” apărute, întâmplător, sporadic, capricios, în Gorj ori doar în Târgu-Jiu. Drama, pentru mine absolut inexplicabilă, constă în aspectul că sunt târâte în asemenea “prostituări” de prost gust şi de gravă incultură a textului, a limbii, a fundamentelor, a morfosintaxei şi a pragmaticii, unele nume care – în Gorj şi chiar în România ori în Europa – au provocat oarecare senzaţie, au convins cumva, fiecare pe măsura tonului propriei voci, ideal peren, transparadigmatic, cu acces la un futurism «sine die», critica salutându-le performanţele auctoriale. Dezagreez, inadaptabil şi nonconformist, decis ca, în aceşti ultimi ani de viaţă, să nu mai dau gir grafomanilor, retardaţilor temporali, veleitarilor într-un cuvânt, dur, dar necesar, căci câmpul literelor gorjene e năpădit de buruieni, e asfixiat de tot soiul de ipochimeni şi de nimeni, aerul său devenind practic irespirabil. Vezi aceste “progenituri” ale deveninţei entropice, prezidând festivaluri, propunând laureaţi ai acestora, deşi n-au nici o cădere/ îndreptăţire în acest sens, ori – şi mai grav – calificarea strict necesară literar-ştiinţifică, axiologc-gnoseologică etc. Aşa se face că pe fondul unor asemenea deficienţe moralestetice, unor asemenea derogări instituţionale de la calea cea dreaptă a promovării unor personalităţi de reală influenţă în epocă şi de înalt rang intelectual şi profesional (în acest sens Ion Cepoi a propus deja un număr limitat şi-i mărturisesc că-i admir verticalitatea vertebrală şi francheţea unei selecţii pe criterii categorice, ferme, atent motivate), ne-am trezit brusc, buimăciţi, de o broşură editată de o anume asociaţie veleitaristă, neglijent scoasă, superficial gândită structural, şi amestecând pe câţiva scriitori, impecabili stilistic, adevăraţi maeştri ai condeiului, cu alte câteva insalubre producte de nivel cenaclist ori de nivel strict – repet – veleitarist, doar partea istorică neavând nevoie de aprecieri, căci e solidă şi pedagogică. Am îndrăznit a le reproşa telefonic acestor autentici scriitori din Gorj o asemenea inabilitate publicistică şi o asemenea lipsă a voinţei de respingere a conjuncturalităţilor găunoase şi improvizate orwellian. Aflat-am că s-au supărat. Sper că pe propria lor naivitate şi pe propria lor nerezistenţă la asediul unei realităţi deraiate şi unor tot felul de asemenea “spoieli” maladive-cancerigene, ci nu pe sinceritatea mea à la Gelu Ruscanu (Camil Petrescu). Pe cei buni îi preţuiesc şi-i iubesc în continuare, pe neaveniţi îi alung – precum Platon în antichitate – din Cetatea Literaturii Gorjene, pe platforma căreia eu am configurat şi am teoretizat Şcoala de Literatură de la Târgu-Jiu şi, zău, ţin cu tot dinadinsul să mi-o apăr, fie şi autosacrifical.
Ion Popescu-Brădiceni,doctor în filologie al Universităţii din Craiova
