Singura revistă de literatură, cultură şi artă care a alocat un spaţiu consistent marelui eveniment al Unirii şi Reîntregirii Neamului Românesc este România Literară. În tandem, cu această prestigioasă publicaţie a U.S.R., cotidianul Gorjeanul a găzduit articole istorice, eseuri, studii privind acest act crucial, pentru noi ca naţiune. Printr-o întâmplare fericită, datorită profesorului şi ziaristului de la vechea Gazetă a Gorjului, George Manoniu, şi deopotrivă prin grija inginerului Dorin Brozbă, ne-au parvenit materiale din mapa de lucru a Generalului Grigore Nicolescu, erou al Primului Război Mondial(1916-1918), participant direct la marile bătălii. Materialele narează şi interpretează memorialistic acţiunile Regimentului 18 Gorj, în care vom regăsi dimpreună străbunii noştri, care, cu arma în mână, şi-au apărat Patria cu propria viaţă.
După contralovitura dată de trupele române la data de 14 octombrie 1916 asupra trupelor germane care ajunseseră la liziera de nord a Târgu-Jiului, unde au fost oprite de populaţia oraşului şi de câţiva miliţieni comandaţi de subcomisarul Popilian, apoi contraatacându-le ambele flancuri şi spatele, au fost nevoite să se retragă în munţi, unde au ocupat o linie de apărare care se întindea pe la nord Bumbeşti de Jiu~Porceni-Schela-Dobriţa-Tismana, care era în contact cu trupele române. În retragerea sa spre nord, inamicul a lăsat în mâinile românilor un număr de 1600 prizonieri şi mult material de război, peste 1500 de morţi şi răniţi, morţii fiind îngropaţi de ostaşii români. Inamicul ocupând şi organizând linia arătată mai sus, trupele române s-au avântat din nou la atac, dar slabele efective, bosite şi fără mijloace de luptă (mitraliere), au fost nevoite să se retragă în tranşeele din care au plecat. Inamicul rezistând pe acea poziţie, a căutat ca să-şi reorganizeze diviziile bătute (a Xl-a Bavareză şi a VI-a Cavalerie) şi totodată şi-a concentrat în spate alte patru divizii de infanterie (Diviziile 41 şi 109 aduse de pe frontul de la Riga), Diviziile 301 şi 115, Divizia 7 Cavalerie, o brigadă de ciclişti şi un batalion de alpini Wurtemberghezi). Până în ziua de 30 octombrie 1916 ambii adversari au rezistat în poziţiile ce le organizaseră la poalele munţilor, însă germanii superiori în număr şi mijloace tehnice, au luat ofensiva. În dimineaţa acelei zile, la ora 8, un uragan de foc, dezlănţuit de 250 tunuri de diferite calibrea căzut asupra românilor şi sub protecţia acelui uragan, cele patru divizii germane şi-au desfăşurat atacul asupra slabelor trupe române. Regimentul Gorj Nr.18, al cărui efectiv se redusese la jumătate din cauza pierderilor suferite (morţi, răniţi şi dispăruţi), ocupa o poziţie pe dealul Gornicelul şi Pleşa – nord Porceni – având la dreapta batalionul de acoperire din Regimentul 26 Infanterie (maior Truşculescu)şi la stânga de unităţi din Brigada 22 Infanterie (colonel Obogeanu). La ora 8 dimineaţa, Regimentul Gorj Nr.18, ca şi vecini, a fost atacat de forţe superioare şi silit să se retragă spre Sâmbotin şi a ocupat înălţimile de la nord de sat pe care a rezistat presiunilor inamice până la 31 octombrie 1916 ora 1515 cînd a fost forţat să se retragă la sud de sat unde şi-a făcut măşti individuale şi a rezistat presiunilor inamice până a doua zi (1 noiembrie). La 1 noiembrie 1916 ora 930 artileria germană a început bombardamentul pe întregul front al trupelor inamice după care, la ora 1035 infanteria sa a reluat atacul, silind pe apărători să se retragă spre sud. Regimentul Gorj Nr.18 s-a retras prin Turcineşti şi a ocupat o poziţie la nord de Vădeni, legându-se la dreapta cu Regimentul 58 Infanterie – gorjeni – şi la stânga cu Batalionul 26 Infanterie. La 2 noiembrie 1916, trupele amice au rezistat bombardamentului şi atacului infanteriei inamice până seara târziu, când forţate de împrejurări s-au retras în timpul nopţii la sud de Tg.-Jiu şi au ocupat lizierele de nord ale satelor Copăcioasa-Budieni-Şasa-Dăneşti-Urecheşti-Cârbeşti spre Ceauru, folosind înălţimile Dealului Bran. Regimentul Gorj Nr.18, încadrat la dreapta de rămăşiţele Regimentului 58 Infanterie şi la stânga de rămăşiţele Regimentului 41 Infanterie, a ocupat liziera de nord a satelor Şasa-Dăneşti. Pe această poziţie a fost înrolată în efectivul Regimentului Gorj Nr.18 şi voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a pus mâna pe arma unui mort şi a luptat, suferind rigorile războiului, ca oricare ostaş, până la liziera de nord a Ţânţărenilor unde s-a încercat o rezistenţă pe malul stâng al Gilortului şi la 6 noiembrie a fost rănită la ambele picioare de schijele unui obuz de 305 mm german. Fiind pansată, a fost transportată la spitalul de răniţi din Craiova, apoi la Bucureşti. Dar nici acolo n-a stat mult, căci din cauza înaintării inamicului, spitalul în care conta, a fost evacuat la Iaşi, în Moldova. La Iaşi stabilizându-şi sănătatea a cerut cu insistenţă ca să fie trimisă pe front şi să lupte pentru a-şi dezrobi părinţii şi casa în care s-a născut. Aprobându-i-se dorinţa i s-a dat gradul desublocotenent onorific şi pusă la comanda unui pluton de 43 de ostaşi din Compania a 7-a a Regimentului 43/59 Infanterie, care intrând în luptă în ziua de 22 august 1917 a căzut vitejeşte înaintea plutonului pe care-1 îndemna la atac. În noaptea de 2/3 noembrie 1916, forţe superioare inamice au pătruns între Regimentul Gorj Nr.18 şi Batalionul 41 Infanterie din stânga, forţându-l la retragere dar, Regimentul 18 contraatacând a reuşit să-şi menţină poziţia până la 3 noiembrie 1916 ora 15, când fiind ameninţat de învăluire, a primit ordin ca să se retragă şi să ocupe o poziţie la nord de Creţeşti-Floreşti- Trocani, paralel cu drumul care leagă aceste sate. Pe acea poziţie Regimentul Gorj Nr,. 18 a rezistat până în ziua de 4 noiembrie 1916 ora 9, când faţă de bombardamentul şi presiunea infanteriei inamice executată asupra trupelor amice(vecine)a fost silit să se retragă spre Peşteana – Plopşor- ducând lupte în retragere până în Moldova unde ofensiva inamicului a fost oprită de trupele ruseşti şi de trupele române în retragere, care au început să-şi organizeze poziţiile pe care le ocupau. Regimentul Gorj Nr.18 a ajuns în Moldova numai cu 9 ofiţeri şi circa 300 trupă din 72 ofiţeri şi 5250 trupă cât au intrat în război la data de 15 august 1916.Poziţia de la sud de Tg.-Jiu,care îngloba satele Copăcioasa-Budieni-Şasa—Dăneşti-Cârbeşti- spre Ceauru-Şomăneşti fusese fixată de Comandamentul Român în scopul de a rezista presiunilor inamicului până la sosirea ajutoarelor. Concepţia Comandamentului Român (M.C.G.)era ca trupele care ocupau poziţia de mai sus să reziste până ce un detaşament amic, care susţinut de un regiment de infanterie şi o baterie de artilerie, trimis de la Orşova prin Baia de Aramă-Tismana, să atace flancul şi spatele inamicului ce înainta pe Valea Motrului şi de un alt detaşament mai mic de un batalion, o secţie de artilerie şi 3 escadroane de cavalerie trimise de la Olt prin Băbeni spre Novaci, cu misiunea de a ataca flancul stâng şi spatele inamicului care înainta pe valea Gilortului şi Olteţului. Aceste detaşamente luând contactul cu inamicul, care era destul de superior, au fost atacate şi repinse, suferind multe pierderi. Odată cu trimiterea celor două detaşamente, care trebuiau să atace flancurile inamicului, Comandamentul Român luase măsuri de trimiterea şi a Diviziei a 17-a română. Această divizie se constituise cu puţin timp înainte de 15 august 1916, când s-a început războiul contra ungurilor şi se compunea din Regimentul activ 36 Vasile Lupu, regimentele de rezervişti, 76 recrutaţi din judeţul Ilfov şi 79 recrutaţi din judeţul Ialomiţa şi din Batalioanul al patrulea de rezervişti, din Regimentele 40, 75 şi 80 Infanterie; în total patru regimente, fiecare numărând 3500-4000 ostaşi care trebuiau să apere sectorul de la Turtucaia. Dar inamicul-germani şi bulgari, superiori numericeşte şi materialiceşte, în noaptea de 19 august 1916 a dezlănţuit atacul asupra apărătorilor de la Turtucaia, atac care a continuat până la 25 august 1916, când Turtucaia a fost pierdută. Ziua de 24 şi 25 august 1916 a fost cea mai sângeroasă, atât pentru inamici, cât şi pentru români. Pentru cucerirea Turtucaiei, inamicul a pierdut 199 ofiţeri şi 7773 soldaţi, morţi şi răniţi, iar români 160 ofiţeri şi circa 6000 soldaţi, prizonierii ambelor părţi, nefiind socotiţi în aceste numere. Faţă de pierderile suferite, Divizia a 17-a s-a reconstituit din nou, în interiorul ţării, însă nu din rămăşiţele regimentelor care luptaseră la Turtucaia, ci din Regimentul de rezervişti 56 luat din efectivul Diviziei a 14-a care lupta în Moldova şi Batalioanul al patrulea de rezervişti şi miliţieni luate de la şase regimente diferite, deci în total nouă batalioane şi un regiment de artilerie. Această divizie, comandată de colonelul Niculcea, s-a îmbarcat în trenuri la Urziceni (Bărăgan) şi trimisă în ajutorul trupelor care luptau la Jiu. Din nefericire un tren, cu aceste trupe, a deraiat între Piteşti şi Slatina, în apropiere de Stolnici, care deraiere a înpiedicat sosirea ajutoarelor la timp. Până în ziua de 3 noiembrie l916, din efectivul diviziei abia ajunseseră în gara Cărbuneşti şi Bărbăteşti-numai cinci batalioane şi o baterie de artilerie; circa 6000 de ostaşi. Pe măsură ce batalioanele terminau cu debarcarea, ele erau îndreptate să ocupe linia: -Licuriciu – spre vest platoul de la sud-est Tupşa-Cărbuneşti sat-nord Rogojina-Curmătura-Măceşul linie ce a fost ocupată sub protecţia rămăşiţelor trupelor amice care luptau în retragere pe linia Duţeşti-Câmpu Mare-Pojogeni. În ziua de 4 noiembrie 1916, puternicul inamic a început la ora 10 atacul în regiunea Cărbuneşti Sat – Tupşa. Trupele Diviziei a 17-a au rezistat voiniceşte. Luptele au fost destul de violente. Atacuri şi contraatacuri s-au dat de ambii beligeranţi, dar superioritatea inamicului în efective, mitraliere şi artilerie, a reuşit să respingă pe apărători. Bataliorul al patrulea din Regimentul 15 Războieni, care lupta la Curmătura (sud Romaneşti) a fost atacat şi înconjurat de un regiment bavarez. Toată ziua, până noaptea tîrziu, ostaşii acelui batalion primiseră ordin de a rezista până la unul. La ora trei noaptea, trei sferturi din efectivul batalionului erau morţi şi răniţi, iar restul au căzut prizonieri şi numai câţiva au reuşit să treacă Gilortul pe la Boia-Vidin. Pe platoul dintre Pârâul Boia şi Cărbuneşti Sat-Tupşa, Batalionul patru din Regimentul 27 Bacău a rezistat toată ziua bombardamentului şi atacurilor inamice, reuşind ca odată cu seara să rupă lupta, să lase pe teren mai mult de jumătate morţi şi răniţi şi să se retragă spre Jupâneşti. Batalionul al patrulea din Regimentul 75 Infanterie era format din miliţieni, dispensaţi şi scutiţi de serviciul militar. Toţi au fost mobilizaţi din judeţul Ialomiţa şi au fost seceraţi de mitralierele duşmane. Majoritatea acestor presupuşi luptători, nici nu puseseră mâna pe armă. Mânuirea ei, încărcarea, apăsarea pe trăgaci şi luarea liniei de ochire au învăţat-o în tren de la Urziceni, unde s-au îmbarcat până la Bărbăteşti sau Cărbuneşti unde au intrat direct în luptă şi au fost curăţaţi. Alt batalion din Divizia a I7-a lupta la Rogoci (Licurici) oprind înaintarea cavaleriei inamice, dar duşmanul şi-a desfăşurat totalitatea forţelor care a copleşit-o cu numărul, cu puterea artileriei şi cu mulţimea mitralierelor, silind batalionul să se retragă cu multe pierderi. Începând cu ziua de 4 noiembrie 1916, atât rămăşiţele Diviziei a 17-a care lupta pe valea Gilortului, cât şi ale Diviziei a 17~a care luptape Valea Jiului, au fost nevoite ca să lupte în retragere, încercând din loc în loc, după cum terenul impunea, ca să mai încerce câte o rezistenţă, dar presiunea duşmanului care număra cinci divizii de infanterie şi două de cavalerie, dotate cu mitraliere, automobile blindate şi artilerie de diferite calibre, le-au silit să se retragă spre Moldova, unde ofensiva inamicului a fost barată de trupele ruseşti venite în ajutor şi rămăşiţele trupelor române, când s-a început războiul de stabilizare, care stabilizare a durat până în luna lui iulie 1917, când s-au reluat atacurile de la Mărăşti şi Mărăşeşti, până a venit armistiţiul (23 noiembrie 1917), după care a urmat Pacea de la Buftea-Bucureşti din 1918. Astfel s-au încheiat luptele din regiunea satelor Cărbuneşti-Tupşa- pârâul Boia, unde trupele Diviziei a 17-a au suferit multe pierderi şi ca recunoştinţă a eroismului ostaşilor care şi-au sacrificat viaţa în apărarea pământului strămoşesc în marginea de nord a platoului de la sud-est de satul Tupşa s-a ridicat o troiţă, pentru pomenirea memoriei lor, servind totodată ca exemplu de eroism pentru generaţiile viitoare.
Dan Gr. Pupăză şi I.P. Brădiceni
