Marea Unire, înfăptuită la 1 Decembrie 1918, a însemnat un ideal național împlinit și deopotrivă, o zi pentru eternitate și cea mai măreață din istoria României. Iar meritele desăvârșirii unității statale românești revin întregii națiuni, dar și cu mențiunea sublinierii locului și rolului elitelor și intelectualilor vremii la finalizarea acestui proces, al fruntașilor politici, gărzilor naționale și armatei române. Și într-un număr anterior am dezbătut într-un oarece detaliu remarcabilele contribuții ale unor mari personalități ardelene în lupta națiunii pentru reîntregirea țării și neamului românesc. După cum, de această dată, este tot de datoria noastră să-i amintim și să le cinstim memoria faptelor mărețe și pe acei bărbați de seamă din Basarabia și Bucovina de Nord, care la vremea lor au militat cu sârg și iubire de neam, pentru realizarea Marii Uniri. Așadar, în acest an minunat al celebrării centenarului Marii Uniri, avem bunul prilej de a cugeta la alte mari personalități, care prin spiritul lor militant și de voință au adus o contribuție fundamentală la înfăptuirea statului național unitar român. Deci, să-i așezăm în rândul corifeilor Marii Uniri pe: Ion Constantin Inculeț, Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan, Constantin Stere, Iancu Flondor, Ion Nistor, Eudoxiu Hurmuzachi, Vasile Bodnărescu, Dionisie Bejan, Sextil Pușcariu, Dan Popovici, șamd, încercând să conturăm și câteva trăsături de profil, fie și, sumare, fiind condiționați și de spațiu-media alocat. Bunăoară, Ion Constantin Inculeț, intelectual de frunte, cu studii înalte în matematică, fizică, astronomie și, nu în ultimul rând, în teologie și psiho-pedagogie, a fost un mare patriot, iar pentru a reuși să-și servească cât mai bine țara și poporul a făcut pasul și spre politică, înscriindu-se inițial în Partidul Țărănesc din Basarabia, pentru ca mai târziu să activeze în PNL. La începuturile carierei doctrinare, concepția lui era pentru transformări înnoitoare în Basarabia, în cadrul unei Rusii democratice și populare (vezi, Basarabia- gubernie rusească). De altfel, ales deputat în primul parlament al Basarabiei și apoi președinte al Republicii Democratice Moldovenești, a inițiat și susținut multe proiecte legate de obținerea drepturilor și libertăților românilor basarabeni, urmărind, în primul rând, îmbunătățirea condițiilor economice și sociale ale țăranilor. Ulterior, a avut însă o aplecare tot mai mare spre înfăptuirea Marii Uniri, situându-se în fruntea luptei pentru emancipare și unitate națională. Ajunge președintele Sfatului Țării – organism legislativ, unde, în prezența primului ministru de atunci, Alexandru Marghiloman, s-a votat la 27 martie 1818, cu o mare majoritate de voturi, unirea Basarabiei cu România. Iar aici, mai trebuie să menționăm și grija deosebită pe care Ion Constantin Inculeț o avea pentru ușurarea vieții țăranilor, declarând, între altele, de ziua Marii Uniri că “Dacă Dumnezeu ne va ajuta ca odată cu Unirea să rezolvăm și radical reforma agrară, adică să dăm pământ țăranilor, voi fi cel mai fericit”. De altfel, Inculeț avea să dețină și diferite funcții de ministru în guvernele Duca, Angelescu și Tătărescu, făcându-și cu răspundere și demnitate datoria față de poporul său. Iar în această privință, iată ce spunea despre el deputatul și prietenul său, Vasile Bârca: ”Ceea ce caracterizează, îndeosebi viața și opera lui Ion Constantin Inculeț, este modestia și blândețea lui nesfârșită, temeinica sa pregătire, însoțită de tactul și calmul ce-l caracterizează și, mai presus de toate, calda lui iubire de popor, de țară și de Basarabia lui natală, pe care a iubit-o cu toate puterile minții și sufletului său”. Își doarme somnul de veci în cimitirul Bellu și, ceea ce merită să mai fie reținut pentru posteritate, a fost dorința sa nestrămutată de a mai vedea odată, înainte de a muri, ”Basarabia sa natală reîntregită statului român” (a se vedea aici cedarea Basarabiei de către autoritățile române URSS-ului, în urma notelor ultimative sovietice, din iunie 1940). De aici i s-a tras și sfârsitul, murind de inimă rea, la aflarea tristei vești despre redezmembrarea României în noiembrie 1940. În continuare, să remarcăm profilul unui alt lider unionist – Pantelimon Halippa, deopotrivă publicist de marcă și un priceput om politic, mai cu seamă în postura sa de apărător al spiritului românesc în Basarabia, evident cu acțiuni și eforturi insistente pentru unirea cu România. A făcut-o, pe de o parte prin bogata sa activitate științifică și culturală, punând bazele unor publicații prounioniste (vezi, revista Viața Românească), a condus și activitatea la revista “Viața Basarabiei”, fiind un apropiat de suflet cu tinerii intelectuali, mai ales în calitate de colaborator la o altă publicație, “Revista Basarabiei”, unde, între altele, tipărește aici imnul “Deșteaptă-te, Române”. Pe de altă parte, Pan. Halippa, intrând în viața politică, a înființat Partidul Național Moldovenesc, în cadrul căruia a militat, alături de alți camarazi, pentru marea reîntregire și mântuirea neamului românesc, motiv pentru care a ținut o continuă legătură cu liderii unioniști din Transilvania și Bucovina de Nord, numărându-se și printre participanții de seamă la Adunările populare de la Cernăuți și Alba Iulia. În plus, pentru meritele sale deosebite, dar mai ales organizatorice, aplecate cu sârg și iubire spre înfăptuirea Marii Uniri, Pan. Halippa, a devenit la momentul oportun și președintele Sfatului Țării, care a votat unirea în 1918, pentru ca ulterior să ajungă și ministru în mai multe guverne ale României. Dar, nu în ultimul rând, trebuie menționat că a fost mereu în vizorul autorităților țariste, fiind acuzat că prin acțiunile sale politice și publicistice, ofensează și atentează la demnitatea și “integritatea“ Imperiului Rus. De altfel, Pan Halippa se bucura de multă notorietate și în spațiul occidental, remarcându- se și prin activitatea sa de mason, după cum avea și o mare influență în lumea științifică, având calitatea de membru corespondent al Academiei Române de la București. Mai târziu, pentru acțiunile sale de militant în slujba drepturilor și libertăților sociale, avea să fie prigonit și arestat de către autoritățile comuniste. Moare la vârsta de 95 de ani (1979) și a fost înmormântat la mănăstirea Cernica, lângă București, dar lasă în urma sa, dincolo de activitatea politică, o bogată zestre cultural-științifică – studii istorice, memorii, articole și poezii, etc., ceea ce avea să-i contureze și mai mult remarcabila personalitate, pusă în slujba neamului românesc. În fine, din galeria marilor personalități basarabene, angajate cu toată puterea și priceperea lor la realizarea Marii Uniri, să-l portretizăm și pe Ion Buzdugan, întrucât a fost la rândul său, în prim-planul majorității acțiunilor naționale, atât pentru obținerea independenței Basarabiei (24 ianuarie 1918), cât și pentru unirea acesteia cu Patria- mamă. De altfel, Nicolae Iorga îl caracteriza ca pe “un excelent român”, dovedindu-și în repetate rânduri dragostea și iubirea de țară. Or, în acest sens este suficient doar un singur exemplu, atunci, când a citit hotărarea adoptată de Sfatul Țării și a semnat actul de Unire a Basarabiei cu România, a făcut-o cu mâna dreaptă pe Biblie, jurând “deplină credință neamului românesc”. După cum, să mai amintim și de un alt episod, izvorât din profunzimea patriotismului său, și anume: ca ofițer român în armata rusă (este vorba de Primul Război Mondial), a demascat încercarea de asasinare a regelui Ferdinand, printr-un plan pus la cale de către ruși. Dar marile sale merite se desprind și din activitatea sa intelectuală, precizând aici că avea studii economice și juridice, filologice și teologice, de asemenea, era publicist și un talentat poet, scriind frecvent în ziare și reviste, atât din Basarabia, cât și din România (vezi Viața Basarabiei, Pagini basarabene, Convorbiri literare, Neamul Românesc, șamd). Avea pseudonimul de Nică Românaș, iar creațiile sale veneau în bună măsură în sprijinul ideii de unitate națională. Practic, erau în concordanță cu viziunile sale de om politic și fruntaș al mișcării unioniste din Basarabia, pentru care a și fost propulsat în calitatea de secretar al Sfatului Țării, ulterior primind și alte înalte demnități ale statului român, poziții din care s-a zbătut și pentru prosperitatea economică a județului Bălți, în care s-a născut. A murit la vârsta de 80 de ani, în anul 1967 și este înmormântat la cimitirul Bellu din București. Iar acum, înainte de a poposi pentru a oferi succinte informații documentare și din străbuna Bucovină de Nord, este bine să nu “părăsim încă “Basarabia fără a completa panoplia națională și cu numele altor fruntași unioniști din această parte de Țară Românească, cinstindu-le cu bună-credință, respect și pioșenie numele și faptele mărețe, reamintindu-i pe: Constantin Stere, Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan, Onisifor Ghibu, Ștefan Ciobanu, Vasile Stoescu, etc., figuri de militanți la fel de importanți, precum cei amintiți în comentariile de mai sus, dar din păcate, spațiul tipografic fiind limitat, nu ne permite deocamdată să-i prezentăm în detaliu, pe fiecare în parte. Însă, promisiunea rămâne deschisă viitoarelor studii legate de făurirea Marii Uniri. Așadar, iată ce spunea Nicolae Iorga și despre Iancu Flondor- militantul de frunte al luptei românilor bucovineni pentru drepturile lor naționale, aducându-i un meritat omagiu: declarând: “Cu adâncă recunoștință mulțumim omului întreg și neînfricoșatului Român”. Și era mult adevăr în ceea ce spunea marele nostru istoric, întrucât Iancu Flondor, născut într-o familie bogată și cu o vastă și multilaterală cultură, avea o mare aplecare spre studiu, devenind la rândul său doctor în drept și o mare personalitate a științei și culturii noastre naționale. În paralel, s-a implicat și în viața politică, devenind deputat în Dieta Bucovinei, în cadrul căreia, dar și dincolo de traseele sale politice, a luptat neîncetat pentru drepturile românilor, de unde avea să-și aducă și o mare contribuție la Unirea Bucovinei cu România. Iar atunci, când opoziția liderilor ucrainieni la Cernăuți a pus la cale o dezordine extrem de periculoasă pentru viața publică și pentru viitorul act al unirii, acesta a cerut imediat ajutorul armatei române, pentru a pune capăt haosului creat, în același timp, nemulțumit de unele frământări politice, dar și de divizarea elitei românilor din Bucovina, care în opinia sa afectau îndeplinirea tuturor năzuințelor românilor din țară, a demisionat politic în mai multe rânduri, retrăgându-se la domeniul său de la Storojinet. Însă a revenit de fiecare dată la insistențele necontenite ale unor personalități de marcă, dar a pus condiția de a înceta “discordiile frățești” și toți, împreună, să pună umărul la înfăptuirea unității depline și al mai bunului viitor românesc”. Practic, s-a găsit permanent în fruntea românilor bucovineni, iar atunci când Adunarea românilor din Bucovina, în speță Congresul General, unde s-a hotărât unirea Bucovinei cu România (28 nov.1918) a pus și problema ușurării condițiilor de viață ale românilor din Bucovina de Nord, declarând că: ”O iobăgie națională de aproape un secol e pe sfârșite”, iar “Poporul român din Bucovina este pe cale de a sparge și de a lepăda lanțul care i-a ferecat sufletul”. De altfel, Iancu Flondor a fost ales și președintele guvernului provizoriu la Congresul General al Basarabiei, deputat și apoi înalte demnități în guvernul lui Brătianu de la București, de unde a și inițiat o serie de legi urgente, pentru mai binele țării și poporului său. Și este bine să subliniem și ce spunea Constantin Argetoianu despre ilustrul, onestul, patriotul și justițiarul Iancu Flondor și anume: “Omul cel mai de vază al Bucovinei”. Din păcate, s-a stins din viață mult prea devreme, la 59 de ani, în 1924, după ce se retrăsese din viața publică cu puțini ani în urmă, dezamăgit pe undeva de proastele moravuri care începuseră să bântuie viața politică și socială românească. Este înmormântat în cavoul familiei sale de la Storojinet, iar pentru meritele deosebite din întreaga sa activitate, avea să fie decorat de către regele Ferdinand I, cu cea mai înaltă și prețioasă decorație a statului român – Marea Cruce a Ordinului Coroana României. În același timp, putem să nu-l așezăm pe piedestalul de onoare și pe istoricul și filologul Ion Nistor, adică cel care a redactat actul Unirii, în calitate de membru de bază în Comitetul de organizare a Adunării naționale de la Cernăuți și în general un activ militant unionist? Adică acela, pe care Octavian Blaga îl clasifică “între istoricii ideii și unității naționale”, sesizând astfel foarte bine întreaga activitate a lui Ion Nistor, dedicate istoriei și cauzei luptei seculare a poporului român pentru emancipare și unitate națională. Și până la urmă chiar el spunea că “Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru”. Iar în privința vieții politice, Ion Nistor, în calitate de membru de frunte al PNL, de parlamentar și de ministru în guvernele Brătianu și Tătărescu, de asemenea, a jucat un rol major, dedicându-se cauzei dezvoltării și prosperității României, cu precădere în domeniul științific și cultural, având și calitatea de membru al Academiei Române, S-a remarcat cu precădere, prin scrierea Istoriei Basarabiei și prin contribuțiile sale la elaborarea Istoriei României, A murit la vârsta de 86 de ani, în nov.1962 și a fost înmormântat la cimitirul Bellu, sub efigia de acum bine cunoscută, de important luptător pentru reîntregirea neamului românesc. În sfârșit, este bine să amintim cu aceeași recunoștință și cinstire și numele altor vajnici luptători pentru Marea Unire, cu toții parte din elita românească a vremii, anume: Dionisie Bejan- președintele Congresului Național al Bucovinei, avocatul Vasile Bodnărescu, generalul Constantin Coandă, renumitul om de știință Sextil Pușcariu – cu obârșiile sale din Maramureșul Voievodal, Dani Popovici, Eudoxiu Hurmuzachi, șamd. Fiecare și toți laolaltă, și-au adus din plin contribuția și au votat pentru Marea Unire, așa după cum se desfășurau și lucrările Congresului General de la Cernăuți, reamintindu-ne aici de nemuritoarea lor deviză:” După eforturi și jertfe uriașe din partea României….și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei…. cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă spre România, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea în numele suveranității noastre, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremus, Colacin și Nistru, în Regatul României”. Și se întâmplă, ceea ce puțin mai târziu, prin glasul ardeleanului Vasile Goldiș, care citind rezoluția marii reîntregiri, “pe cerul României Mari fluturau pretutindeni steagurile tricolore și se cânta: ”Deșteaptă-te, române!” și “ Pe-al nostru steag e scris Unire!”. Așadar, doar câteva crâmpeie relatate despre marea noastră epopee națională, dar și cu promisiunea de a continua să vorbim și despre multe alte evenimente și lucruri importante, legate de celebrarea centenarului Marii Uniri.
LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!
Prof. Vasile Irod
