Nu poate să doarmă. Ba e prea cald sau e prea rece. Vara își intră în drepturi, cam după multă așteptare, vine capricioasă, cu ploi și vijelii. Maria deschide fereastra. Afară plouă, iar stropii se strecoară pe fața ei ca o mângâiere. Ce bine și plăcut este! Își spune Maria. Ar vrea să se liniștească, să poată dormi. Privește stropii de ploaie din lumina becului de afară.
O clipă, are impresia unui dans al picăturilor, ca și cum ar da un spectacol, numai pentru ea. O cuprinde nostalgia. Își amintește de Mihai, ud fleașcă și abia respirând, când i-a bătut la ușă într-o seară, invocând defecte la mașină și că a fost nevoit să meargă pe jos până la ea. Să nu o facă să-l aștepte prea mult. Uitase și telefonul acasă și nu o putea anunța. Așa că a plecat pe jos lăsând mașina încuiată, la aproape doi kilometri distanță de casa ei. Îl vede cu ochii minții, cum stătea în fața ușii zâmbind și cu apa șiroind pe el.
-Doamne, ce frumos era! Când l-a văzut așa, l-a cuprins în brațe, uitând toată discuția dintre ei. Discuție aprinsă și cu vorbe aspre, care au făcut-o să plece aproape cu lacrimi în ochi. Își amintește cu câtă iubire o privea și cum ochii lui trădau teama de a nu fi respins.
Îl băgase în casă și îl îngrijise ca pe un copil. Maria își dădea seama, după comportamentul lui, că nimeni nu îl răsfățase vreodată. Apoi felul lui de a mângâia era stângaci și trăda lipsa de afecțiune din partea femeilor ce trecuseră prin viața lui. Din câte aflase ea, fuseseră cam multe, dar ei nu-i păsa. Spera că acum Mihai se oprise la ea. După o baie fierbinte, Maria a pregătit o gustare și a făcut ceai fierbinte cu portocale cum știa că îi place lui. Apoi au stat pe canapea, ascultând muzică de la Beatles la Mozart.
Și acum, după atâta timp, Maria parcă îi simte tandrețea și dragostea mângâierilor, frumusețea tăcerilor și atingerea trupurilor, ca o căutare firească și atât de așteptată…
Plouă continuu, iar răpăiala ploii parcă o trezește din reverie. Nu își dă seama că lacrimile se contopesc cu ploaia pe obrazul ei. Simte doar o durere ce-i sfârtecă pieptul și un dor care o stăpânește fără milă. Își amintește cum a fugit de el, deși il iubea cu toată ființa ei. Asta a fost demult. Atunci nici nu-i trecea prin minte că vor trece atât de mulți ani, fără ca ea să-l poată uita.
Parcă timpul a stat în loc!
Când l-a reîntâlnit după mulți ani, și-a dat seama că bărbatul ăsta îi dominase sufletul, ascuns într-un sipet pe care Maria refuza inconștient să-l deschidă.
Se așează pe un fotoliu și lasă fereastra deschisă să audă ploaia. Iubește clipocitul și joaca stropilor de ploaie.
De când se știe, are o stare de visare când plouă, de parcă ploaia îi decopertează amintirile din suflet ca paginile unei cărți. Zgomotul ploii are asupra ei un efect de bucurie și o stare de complicitate tacită. Are strania senzație că ploaia, este ca un duhovnic care o ascultă și care îi cunoaște tainele sufletului său. Merge în bucătărie și își face o ciocolată fierbinte (e preferata ei). E ca un răsfăț ce îi dă o stare de bucurie interioară.
În surdină, camera se umple de muzica pianistului romantic, Richard Clayderman cu piesa Adelaide. Pe geam se preling stropii de ploaie ce parcă îi vorbesc. Încă o noapte de nesomn, își spune Maria, sorbind din ceașca cu ciocolată fierbinte. Ușor, ușor ploaia nu se mai aude. Prin perdeaua albă ce fâlfâie ca o aripă, se văd zorii.
Începe o nouă zi își zice Maria, zâmbind, lăsându-se în brațele somnului dulce de dimineață !
Ana Ildis
