Carol Davila şi Gheorghe Marinescu, somităţi ale medicinei

Oamenii de seamă care au contribuit la îmbogăţirea bunurilor spirituale, ştiinţifice, literare, culturale şi artistice au parte de mai multă „viaţă” post-mortem, îndeosebi cei care au trecut pretimpuriu în lumea de dincolo, amintind de Ciprian Porumbescu (1853-1883), Aurel Vlaicu (1882-1913), Mihai Eminescu (1850-1889) și alții. Ca un semn de recunoaştere pentru meritele lor, este bine să-i iubim, să-i preţuim şi să-i evocăm cu orice ocazie, şi prin aceasta, din când în când, să-i mai readucem în lumea din care au plecat. Este rostul nostru, al celor vii, să ne aducem mereu aminte de ei, să nu pierdem din vedere nicio comemorare cu prilejul împlinirii unor cifre rotunde de la naşterea sau de la repauzarea lor.
În anul în care ne aflăm s-au împlinit 190 de ani de la naşterea lui Carol Davila (1828 – 1884) şi 80 de ani de la decesul lui Gheorghe Marinescu (1863 – 1938).
Carol Davila a fost un vestit medic român de origine franceză. Născut la Parma sau lângă Parma în 1828. Aşa cum reiese din prefaţa la drama ,,Vlaicu – Vodă”, Biblioteca pentru toţi, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti 1960, semnată de T. Avramescu, Carol Davila ar fi fost fiul natural al lui Franz Liszt, al celebrului pianist maghiar, ivit din legătura acestuia cu contesa d’Agoult (pseudonim literar Daniel Stern). Adevăr sau legendă!? Sunt citate două surse: Elena general Perticari Davila (fiică) “Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă 1935; George Oprescu “Câteva episoade necunoscute din viaţa lui Franz Liszt, “Revista istorică”, vol. XXVII, nr. 1-2, dec. 1941. Franz Liszt a trăit o mare parte din viaţă la Paris.
A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Paris, unde îşi dă şi doctoratul. A avut oferta de a deveni consilierul medical al Şahului persan, dar a preferat să vină în Ţara Românească, la Bucureşti, în 1853, la chemarea domnitorului Barbu Ştirbei. Ar fi trebuit să stea numai trei ani, dar a rămas până la sfârşitul vieţii. A fost căsătorit mai întâi cu Maria Marsille, decedată după un an de căsătorie, apoi cu Ana Racoviţă (Anica), o nepoată a lui Dinicu Golescu, din care au rezultat patru copii: Alexandru Davila, viitorul dramaturg, Elena (căsătorită Petricari), Zoe (căsătorită Cuţarida), şi Carol Nicolae Davila.
Om excepțional, Carol Davila este întemeietorul învăţământului universitar din România, legat de medicina militară. În colaborare cu Nicolae Kretzulescu (1812 – 1900), medic, om politic, participant la revoluţia de la 1848, militant pentru Unirea din 1859, ministru şi prim-ministru în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, apoi diplomat, Carol Davila a pus bazele învăţământului medical, înfiinţând în 1857 Şcoala Naţională de Medicină şi de Farmacie. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. În 1861 a creat primul azil de orfane, căruia i-a dat numele de Elena Cuza, după soţia domnitorului, de care s-a ocupat îndeaproape şi Regina Elisabeta. Apoi a înfiinţat un azil şi pentru băieţi. În 1869, Carol Davila a înfiinţat Facultatea de Medicină, tot el a întemeiat învăţământul farmaceutic şi pe cel veterinar. A pus bazele unor societăţi ştiinţifice: ,,Societatea medicală” (1857), ,,Societatea ştiinţelor naturale” (1865), ,,Societatea de Cruce Roşie” (1876), precum şi a două reviste: ,,Monitorul medical” (1862) şi ,,Gazeta medicală” (1865).
A organizat serviciul românesc de ambulanţe, iar în Războiul de Independenţă (1877 – 1878) a condus serviciul sanitar al armatei. Practic a condus viaţa medicală sub patru domnitori.
Un mare caracter al secolului al XIX-lea, acest fondator al învăţământului românesc a căutat să-i educe pe elevii săi în spiritul unui cult al muncii şi al cinstei. În primul rând, a avut grijă să-i trimită la facultăţi din Europa, să studieze şi să-şi susţină doctoratul, după care să vină ca profesori la facultatea nou – înfiinţată. Pentru că guvenul român a refuzat să plătească bursele studenţilor trimişi la Paris, ca să-şi perfecţioneze studiile medicale, Carol Davila a insistat pe lângă Napoleon al III-lea să le ofere aceste burse. Deşi ocupat până la epuizare cu problemele profesiei sale, Carol Davila nu era străin de viaţa culturală a ţării. Iubitor de folclor, a suportat toate cheltuielile pentru tipărirea colecţiei de poezii populare a lui Vasile Alecsandri. Casa familiei din Cotroceni era frecventată de pictorul Nicolae Grigorescu, care-l pictează, în 1869, pe viitorul scriitor, Alexandru Davila, în costum naţional („Băiat de mocan”). În aceeaşi perioadă, prin tatăl său, Alexandru îi cunoaşte pe Bolintineanu şi pe Vasile Alecsandri, căruia i-a recitat poezia “Stejarul şi cornul”.
Apreciind activitatea neobosită a lui Carol Davila, Carol I nota: “Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el”. Studenţii săi afirmau: “Ne recomanda să fim cinstiţi şi să nu ne lăsăm mituiţi”.
La 13 ianuarie 1874, soţia sa, Anica, moare după ce un medic i-a dat stricnină în loc de chinină. Rămas văduv cu patru copii,continuă să muncească cu aceeaşi perseverenţă şi îndârjire până în 1884, când intră în cele veşnice, la numai 56 ani.
Opere principale: ,,Profilaxia sifilisului” (1853); ,,Aerul atmosferic”(1871).
Ca o recunoaştere a meritelor sale de contribuitor fundamental la organizarea învăţământului medical din România, a fost primit ca membru post-mortem al Academiei Române. La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuşi a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila. Sculptura a fost executată în 1903 şi expusă în 1912, în curtea Spitalului Militar Central din Bucureşti. Este declarat monument istoric şi este înscris în Lista monumentelor istorice din Bucureşti. Universitatea de Medicină din Bucureşti îi poartă numele: ,,Alexandru Davila”.
Gheorghe Marinescu (1863 – 1938), medic celebru, neurolog român, a fost fondatorul şcolii româneşti de neurologie. Lipsit de condiţii materiale, în copilărie, în adolescenţă şi pe timpul studenţiei a suferit efectele sărăciei. Dând dovadă de o rară voinţă de a izbuti în viaţă, cu forţe proprii, printr-o asiduă muncă, a reuşit să urce pe treptele ştiinţei medicale, făcându-se cunoscut în toată lumea.
Elev al lui Victor Babeş, dotat cu inteligenţă şi cu pasiunea studiului, Gheorghe Marinescu s-a situat printre primii medici din lume care au aplicat în domeniul neurologiei metode histologice şi histopatologice, precum şi metoda anatomoclinică în cercetarea ştiinţifică. A adus contribuţii originale în domeniul fiziologiei, histologiei şi clinicii sistemului nervos. Cercetarea s-a bazat pe noile cuceriri ştiinţifice în domeniul fizicii şi al chimiei din vremea lui. A redactat un mare număr de lucrări referitoare la anatomia patologică a sistemului nervos şi a cercetat neuroinfecţiile acestuia. A folosit printre primii metoda electroencefalografică, a lucrat la o mare monografie asupra biologiei celulei nervoase (neterminată).
Opere principale: ,,Studii asupra evoluţiei şi involuţiei celulei nervoase”(1900); “Celula nervoasă” (1909); “Encefalita letargică” (1920); “Reflexele condiţionate” (1926), colaborare. A fost membru al Academiei Române şi al mai multor academii şi societăţi străine.
Dumitru Constantin – Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, autorul celebrei cărţi ,,Inteligenţa materiei”, în cartea sa, ,,În căutarea sensului pierdut”, volumul I, cap. ,,Oameni şi prieteni rămaşi în universul meu spiritual”, se referă, în câteva rânduri, şi la savantul Gheorghe Marinescu, deşi murise înainte de a se naşte autorul cărţii pomenite. Nu-şi propune să evoce meritele sale, dar aduce un aspect mai puţin cunoscut din viaţa celui care a revoluţionat neurologia. Este vorba de ,,Testamentul” lui Gheorghe Marinescu reprodus în manuscris: ,,Nicio floare, niciun discurs.
Acei care m-au iubit să întrebuinţeze bani pentru copiii săraci şi vorbele bune pentru a încuraja pe cei suferinzi. Să nu se uite că cei care trăiesc în lipsă şi chiar în mizerie sunt prea numeroşi, că cei îmbogăţiţi prin mijloace neoneste trăiesc într-un fel sau altul din exploatarea celor ce muncesc.
Plecând din lumea din care nimeni nu s-a întors, n-aş voi să supăr pe nimeni, dar adevărul trebuie spus; prea multă nedreptate în blagoslovita Ţară Românească. Ea este datorită uşurinţei sau grabei cu care s-au dezlegat problemele vitale ale patriei, lipsei adevăratei educaţii ţărăneşti şi sentimentului datoriei; ambiţiuni trecătoare precum şi un orgoliu imens au dat naştere la multe anomalii sociale. Cine le va îndrepta?.
Când oamenii noştri politici sau guvernanţii noștri vor îndrăzni să privească în faţă cruda realitate şi îşi vor da seama de greşelile făcute?”
Acest testament magistral reprezintă piatra de temelie a caracterului semnatarului: modestia, sinceritatea, simplitatea, bunătatea, onestitatea, demnitatea, altruismul, exemplul, lupta pentru dreptate şi adevăr. Prin puterea caracterului a izbutit să ajungă fondatorul şcolii româneşti de neurologie. O splendidă lecţie de dirigenţie.
Prin acest ,,Testament” onestul savant dă o minunată lecţie de etică românului de vârste diferite şi mai ales politicienilor postdecembrişti, care n-au înţeles că a face politică înseamnă să-şi sacrifice interesele personale în favoarea intereselor colective, ale ţării, dimpotrivă au făcut politică pentru îndestularea şi prosperitatea lor, nu pentru ţară şi nu pentru români.
Au reuşit performanţa să situeze România printre ultimele ţări din Europa, să prigonească o parte din români spre alte ţări, iar pe cei rămaşi să-i dezbine ca niciodată, paradoxal, uniți în dezbinare, în acest An Centenar, nemaivorbind de polarizarea socială accentuată, în bogaţi şi săraci.
Întrebarea din finalul ,,Testamentului” e mai actuală ca oricând, de maximă actualitate. Pe tot românul onest şi care ţine la ţărişoara sa îl frământă răspunsul la această întrebare şi răspunsurile la alte întrebări: În ce mai crede omul de azi în afară de bani? Oare nu mai există valori cât timp, în funcții înalte, în stat, sunt promovate persoane neavenite pentru posturile respective, stârnind uneori ilaritatea!? Mai există idealuri? Ce mai e sfânt în noi?
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here