Luna februarie (Făurar) este ultima din calendarul roman, începutul de an fiind 1 martie, iar în cel iulian și gregorian, luna a doua din an, Anul Nou începând cu 1 ianuarie. În această lună, există mai multe sărbători, unele cu date fixe, iar altele, schimbătoare, în funcție de ziua în care cad Sfintele Paști. Conform calendarului ortodox, pe 24 februarie se sărbătoresc ,,întâia și a doua aflare a Capului Sf. proroc Ioan Botezătorul, zi aliturgică.” În popor, e cunoscută cu denumirea Dragobete, patronul dragostei, ,,zeu tânăr al panteonului autohton”, cu dată fixă de celebrare, un mit ce aparține mitologiei populare românești. Poate fi identificat cu zeul iubirii, la romani, Cupidon, fiu al lui Jupiter și al zeiței Venus, înarmat cu arc și cu săgeți cu care reușea să-i facă să se îndrăgostească pe cei aleși de el, primele victime ale lui fiind Didona și Enea, sau cu Eros, zeul grec al iubirii, fiul frumoasei Afrodita și al lui Ares. Putem aminti și de Kama, zeul dorinței și al dragostei, în mitologia vedică. Aceasta este considerată echivalentul sărbătorii de ziua Sfântului Valentin, tot a iubirii, neavând legătură cu spiritualitatea românească. În ,,Dicționarul universal al limbii române”, de Lazăr Şăineanu, a cincea ediție, revăzută și adăugită, Editura Scrisul Românesc”, 1925, se precizează că ,,Dragobete e numele zilei de 1 martie când se face apa de dragoste: Dragobete, cap de primăvară. Credințele populare îl reprezintă pe Dragobete ca pe un flăcău iubitor, care umblă prin păduri după fetele și femeile ce profanează, lucrând, ziua-i consacrată.” ,,Dicționarul universal ilustrat al limbii române, volumul 4, Editura Litera, 2010, dă următoarea explicație: ,,mit (regional) ziua de 3 martie (24 februarie), zi în care se crede că toate ființele își găsesc perechea și se logodesc” (Dragobete). Romulus Vulcănescu, în ,,Mitologia română”, 1985, îl descrie ca pe o făptură mitică, fiind ,,tânăr, voinic, frumos și bun”, iar Simeon Florea Marian, în ,,Sărbătorile la români”, menționează că ,,în mai multe comune din Muntenia și mai ales în Oltenia”, sărbătoarea creștină din 24 februarie ,,se numește Dragobete”, ziua în care toate păsările și animalele se împerechează. Pentru că această sărbătoare se află în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară, circulă o legendă potrivit căreia Dragobete este chiar fiul Babei Dochia, personaj legendar din mitologia poporului român. Gheorghe Asachi, făcând analogie cu numele de Dacia, a compus o baladă în care Dochia este fiica regelui Decebal, care, urmărită de Traian, este schimbată de zeul Zamolxe într-o stâncă. Îi poartă numele mai multe stânci antropomorfe din țară: în Rarău, pe Ceahlău, Bucegi etc. Deoarece se credea că este fiul Dochiei, în unele regiuni, Dragobete era sărbătorit la data de 1 martie, ca deschizător de primăvară. Este o sărbătoare legată de fertilitate, fecunditate și de renaștere a naturii, în anotimpul primăverii. Privind etimologia (originea) cuvântului ”Dragobete”, opiniile etnologilor și filologilor sunt împărțite, controversate. Lazăr Şăineanu, în ”Dicționarul” menţionat mai sus spune că este o formă oltenească din Dragu (cf. brabete-vrabie). În ”Dicționarul etimologic al limbii române”, Alexandru Ciorănescu propune ca etimol cuvântul sârb ,,dragobrat”, tradus ,,cumnat”. Autorii Dicționarului universal ilustrat al limbii române”, Editura Litera, 2010, propun ca etimon slavul ”glavobreatenje”. Au circulat mai multe variante ale cuvântului ”Dragobete”, probabil, o urmare a etimologiei populare: ”Rogobete”, ”Bragobete”, ”Bragovete”. Cu certitudine, originea este slavă. Au circulat mai multe concepții, datini, obiceiuri și credințe statornicite istoric în legătură cu Dragobete. Se spune că băieții și fetele îl sărbătoreau cu sfințenie, pentru a fi îndrăgostite tot anul. Se făceau legăminte de prietenie între băieţi și fete, devenite sfinte, fără a se desface până la moarte. Există obiceiul ca tinerii să rostească cuvinte de dragoste în acea zi, ca să le meargă bine tot anul, să fie iubiți. Fetele și băieții se îmbrăcau în haine de sărbătoare și, în grupuri, plecau prin lunci şi păduri după florile de primăvară. Fetele strângeau, în această zi, ghiocei, viorele și tămâioare, pe care le puneau la icoane până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. În dimineața acestei zile, fetele și femeile tinere luau zăpadă proaspătă, o topeau și cu apa rezultată se spălau pe cap. Pentru ca iubirea să dureze întregul an, băieții și fetele se sărutau de Dragobete. De asemenea, bărbații se purtau cordial față de femei, pentru a le merge bine tot anul. Sunt și alte obiceiuri care erau respectate, variind de la o regiune la alta. Această sărbătoare ne oferă prilejul să medităm mai cu luare aminte asupra acestui înălțător și răscolitor sentiment al iubirii, poate cel mai fermecător spectacol interior. În prag de a deveni octogenar, dacă e să împrospătăm unele amintiri despre relațiile amoroase dintre băieți și fete din perioada când generația noastră se afla în primăvara vieții, vom consta că iubirea avea partea ei de sfințenie. Dacă e să ne referim la situația din prezent, ne încearcă o mare întristare și o profundă dezamăgire. Este deosebit de întristător să observăm următoarele tendințe:
-răspândirea unor moravuri ”ușoare” în care legăturile preconjugale de la vârste fragede capătă aparența firescului și a modernului;
-preocuparea exagerată a tinerilor pentru sex; concubinajul preconjugal tot mai frecvent;
-prostituția, prin excese sexuale epuizante, dăunătoare sănătății fizice și morale, ajunsă să fie interpretată drept o profesiune ca oricare alta;
-criza mariajului;
-deteriorarea familiei;
-violenţa domestică.
Am împrumutat de la societățile de consum tot ce este mai rău: desfrâul, imoralitatea și drogurile. O iubire deromantizată, pândită de un pragmatism ieftin, cu un limbaj lipsit de afectivitate, uneori mitocănesc și trivial. Toate pornesc de la o criză morală, fără precedent. Vinovatul? Întreaga societate, lipsa de educație și cultură, criza de modele.
Constantin E. Ungureanu
