Într-un articol anterior, cred că vorbeam despre un “mesaj interesant și o invitație la meditația profundă asupra societății românești actuale”, pentru ca în articolul de față să facem o trimitere expresă la apariția recentă a fostului meu coleg de la Sociologie, Nicolae Grosu, cel care a coordonat lucrarea: ROMÂNIA SUB INVAZIA MÂRLĂNIEI – O alertă sociologică, de Nicolae Grosu, Ionel Dănciuc, Cluj-Napoca, Editura “Ecou Transilvan”, 2014, o carte pe care istoricul Florin Constantiniu nu ezită să o aprecieze, poate ușor exagerat și sub efuziunea entuziasmului publicistic: “opera celui mai mare sociolog român de azi și de ieri”, parcă pentru a ne lansa o veritabilă provocare la dialog și la o reflecție necondiționată!
Despre limbajul politic și «politica» limbajului
Desigur, problema aceasta a limbajului politic sau, după unii, politicianist, rămâne una incitantă și care naște mereu controverse, prin cei care pot fi considerați «monștri» desacralizați, poate nu atât prin culoarea expresiilor atipice utilizate, cât, mai ales, prin motivația de-a dreptul ridicolă pe care o invocă autorii «perlelor» lingvistice, devenite motive de amuzament și de legitimă îngrijorare în rândul opiniei publice! De aceea, prin inspirația autorilor, “în loc de motto” ni se oferă următorul dialog: «De pe o tarla pe alta:
– Băăă, Gheorghe, băăă, vii, bă, la înmormântarea lu’ Ion?
– Nu vin, băăă, nu vin, ce, el vine la a mea?».
Iar în loc de concluzie, dar fără confuzie, ni se spune pe șleau: «Cam acestea fiind solidaritatea şi înţelepciunea în societatea românească). Poate pentru a întregi un gen de extravaganță a limbajului de mahala bucureșteană, dar nu numai, poate chiar târgujiană, autorii ne oferă o lectură din ziarul «Gândul», pe care lumea a cam uitat-o și a rătăcit-o în vâltoarea evenimentelor din ultimii ani, dar care irită mereu, mai ales dacă te gândești la persoanele publice care au lansat-o «pe piața mass-media», chiar dacă nu mai păstrează savoarea textului inedit! Când o carte care se vrea mai «academică» pornește de la «rețeta» lui Sorin Oprescu despre “pulime” și se vrea “opera celui mai mare sociolog român de azi și de ieri”, acest lucru merită să-l aprecieze cititorul acestei cărți, chiar dacă Sorin Oprescu declara la 01.03.2009 că termenul de “pulime”, patentat de el, a fost preluat și de Adrian Năstase pentru a cataloga electoratul, servindu-ne «pastila» că a fost uzitat iniţial din…respect faţă de oameni. Redăm și noi, cuvânt cu cuvânt, așa cum o face și cartea mai sus amintită, «exlicația» motivațională, pentru a dovedi că ea își păstrează actualitatea, mai puțin savoarea, chiar dacă ni se pare la fel de indecentă și de vulgară ca și acum cinci ani! Deci, Sorin Oprescu spune următoarele despre termenul cu pricina: “L-am folosit, în 2003, când eram faţă-n faţă cu o comisie de analiză a fondurilor Casei de Asigurări şi secretarul de stat de atunci, de la finanţe, se făcea că nu înţelege despre ce e vorba şi am încercat să dau mai multă plasticitate. Am vrut să spun că oamenii amărâţi nu beneficiază de niciun fel de serviciu medical şi nu ştiam cum să-i explic secretarului ăluia de stat care făcea pe nebunul. Era vorba de oameni bolnavi, săraci, care nu aveau niciun fel de asigurare şi cărora ăştia le dădeau picioare-n fund. Nu cred că a deranjat pe nimeni din simplul motiv că eu am spus-o din respect pentru oameni”, declara pe atunci Sorin Oprescu, precizând că el are o cu totul altă părere despre cei care sunt chemaţi la urne: “Nu mă referisem la electorat. Cred că i-a plăcut şi domnului Năstase, dacă îl foloseşte. Întreabă-l pe Năstase ce gândeşte el de termenul ăsta! În general, el nu copiază pe nimeni, dar, probabil că ăsta i-a plăcut. Electoratul e format din oameni inteligenţi pe care nu-i mai păcălesc partidele şi cea mai bună dovadă sunt eu”(sic!!!). Să înțelegem, oare, că de aici ar începe «mârlănia» care «invadează» viața noastră cotidiană și maculează conștiințele noastre? Cam acest lucru ar vrea să ne convingă autorii cărții, dar e greu de asumat și de susținut o asemenea ipoteză!
Cartea arată că în domeniul politicului, ca de altfel şi în mass-media, se foloseşte limbajul vulgar ca o metaforă
Cartea «România sub invazia mârlăniei – o alertă sociologică» încearcă să ne convingă de faptul că în domeniul politicului, ca de altfel şi în mass-media, se foloseşte limbajul vulgar ca o metaforă, acreditându-se ideea că, la urma urmei, tot ce este viaţă este compus din sexualitate şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, ar trebui să se folosească în mod liber şi nu să fim ipocriţi. Aşa că se lansează ipoteza: hai să vorbim odată pentru todeauna despre tot ce ţine de cuvintele vulgare, ce înseamnă ele, de ce folosim astfel de cuvinte şi care este sursa lor. Poate că unul dintre motivele pentru care noi folosim cuvinte vulgare este amuzamentul, dorinţa de a râde şi de a schimba atmosfera. Aici se pot adăuga şi glumele, bancurile care, cu cât sunt mai porcoase, cu cât sunt mai savurate, cu atât mai mult captează atenţia şi persoanele participante se simt bine, tocmai pentru că pot să vorbească altfel decât le este permis în societate. Dar, trebuie menţionat de la început că folosirea limbajului vulgar este veche ca şi folosirea limbajului obişnuit. El deviază din limbajul general, ca o formă contrară şi ca o metodă de a da sens lucrurilor neacceptate ori privite din partea societăţii ca fiind lucruri interzise. În acest caz, când se formează o interdicție, apare, de regulă şi o grupare ascunsă care folosește un limbaj specific al membrilor acesteia, şi care contrazice forma normalităţii. Vedem că lucrarea aceasta, încă de la început, pledează pentru ideea că într-un astfel de mod, cu cât societatea şi cultura erau mai conservatoare, cu atât se punea o cenzură mai puternică. S-a pus accent pe faptul că trebuie să fie o educaţie, să se vorbească frumos unul cu altul, să se folosească numai cuvinte frumoase, să fie un respect reciproc. Dar, nu s-a luat în seamă că există în fiecare om o sămânţă mai mică sau mai mare de energie, în care se acumulează binele și răul, iar cu cât persoana este mai bună, cu atât această sămânţă de energie din interior creşte. Atunci, oamenii au găsit o cale ca prin glume şi bancuri să exprime ceea ce era interzis, aceasta fiind pentru ei o refulare, o manifestare a libertăţii lor. Oamenii care au tendinţa de revoltă și chiar de nonconformism aleg această cale a limbajului vulgar. Acest limbaj aparte a apărut în special în cartierele de periferie, dar s-a extins şi în limbajul poporului. În sfera literară se admit scăpări de acest gen, sub forma unei glume, ca să se atragă atenţia asupra unui fenomen, asupra unei situaţii insolite. Până aici suntem între pozitivism şi negativism, dar nu suntem încă pe linia negativă care trezește repulsie! Oricum, în momentul când folosim cuvintele vulgare pentru a stăpâni situaţia, pentru a inferioriza pe cineva, se trece deja în latura negativă, mai ales că într-o astfel de conjunctură contează şi tonalitatea cu care sunt spuse cuvintele vulgare, de context și de alţi mulţi factori.
Un termen care se vrea “substitutul pervers pentru ceea ce ar constiui sărăcimea sau prostimea «de tip nou»”
Desigur, poți să nu fii de acord cu cei doi autori ai cărții acesteia, dar nu poți ignora o realitate a «faptului divers» cotidian, atunci când apreciază că la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2009, unul dintre candidaţi, cu status social de profesor universitar, doctor în ştiinţe medicale, a spus, cu o notă de înţelegere în glas pentru categoriile defavorizate, că “eu sunt un medic democrat, la mine beneficiind de aceleaşi tratamente şi VIP-urile, şi «pulimea». Acest termen este substitutul pervers pentru ceea ce ar constiui sărăcimea sau prostimea «de tip nou», rezultate din comunism. Oricum, cuvintele vulgare sunt legate şi de geografia şi cultura fiecărei ţări. Trebuie subliniat că în fiecare ţară, având culturi diferite, folosirea cuvintelor vulgare este diferită. Am putea spune că prostimea din acest regim în care trăim presupune o serie de nuanțe și interpretări contextuale, deoarece până la el, la nivel de societate, după mai mult de 1900 de ani de creştinism, populaţia dobândise morală creştină, comunismul însă, propagând ateismul, i-a provocat decăderea morală. În același timp, după reformele agrare (1864, 1921), populaţia dobândise spirit de proprietate, comunismul însă, impunând proprietatea colectivă, a inoculat indiferenţa colectivistă. Poate acesta ar fi motivul ca după decenii de evoluţie spre prosperitate, populaţia să-și fi însuşit cultul muncii, comunismul însă, ca regim al tuturor şi al nimănui, a stârnit şmecheria chiulului şi a furtişagului. De asemenea, la nivel de mase, după secole de viaţă comunitară, comunismul, planificând industrializarea în ritm rapid, a dislocat jumătate din populaţie pe şantiere sau în fabrici, masele respective, alungate din mediul rural, şi-au pierdut normele specifice acestui mediu şi neputând fi asimilate de mediul urban, n-au dobândit nici astfel de norme, rămânând fără norme (anomice), deci fără reguli, măsură şi sens existenţial, ceea ce înseamnă că s-au comportat din ce în ce mai mult după cum le dictau impulsurile și instinctele, adică inclusiv prin furt, tâlhărie, viol şi crimă. După unii, la nivel de individ, după constituirea unui rost gospodăresc (casă, pământ, animale, acareturi), faţă de care el era şi stăpân şi manager şi specialist, comunismul, deposedându-l de avut şi dislocându-l în barăci de şantiere sau de fabrici, l-a decăzut din stâpân în slugă, din manager, iarăşi în slugă, din specialist, iarăşi şi iarăşi în slugă, deci de trei ori în slugă, devastându-i personalitatea, adică demnitatea, motivaţia, responsabilitatea şi devenirea.
Când o persoană foloseşte vulgaritatea la fiecare două propoziţii pe care le emite
Pe de altă parte, cartea explică faptul că la nivel valoric, după secole de constituire a elitelor naţionale (de la savanţi la gospodari de frunte), comunismul a dezlănţuit distrugerea acestora, distrugând atât elitele propriu-zise, deci deschizătorul de drumuri şi propulsorul întregii societăţi, cât şi fondul genetic de excepţie pe care acestea îl purtau prin sine, deci resursa de regenerare valorică permanentă a naţiei, decapitând valoric societatea şi subjugând într-un fel discreţionar întreaga populaţie. Dar, când vulgaritatea există între soţi şi nici unul nu se simte jignit, atunci este totul ok, este treaba lor, dar în momentul în care intervine vulgaritatea ca un reproş pentru ceva ce nu convine unuia dintre parteneri şi există şi o tonalitate jignitoare, trecem deja în sfera violenţei verbale. Vulgaritatea trebuie să aibă un sens de relativism, dar dacă o persoană foloseşte vulgaritatea la fiecare două propoziţii pe care le emite, începe să devină iritantă. Este o teorie care afirmă că dezamăgirile aduc frustrarea, că multe frustări pot fi interioare şi exterioare. Cu cât frustările sunt mai multe, omul simte nevoia de a scoate această energie negativă la suprafaţă, de a se descărca. Însă, în cazul unei frustări puternice, se poate ajunge chiar şi la violenţă fizică puternică, la bătaie în toată…neregula! Să ne întrebăm, atunci, dacă efectul vulgarităţii verbale este mai puternic decât efectul unei palme, dacă o agresivitate verbală este mai puternică decât o agresivitate fizică? Răspunsul este afirmativ! O jignire poată să doară mai mult decât o palmă, o jignire te atinge la suflet, pe când o palmă o simţi pe moment şi doar atât. Din experienţa fiecăruia dintre noi, constatăm că ni se întâmplă să primim o jignire pe un ton aspru, în cuvinte vulgare, de la persoane de la care nu ne așteptăm, iar efectul acelei atitudini poate să dureze multă vreme, ca să nu spunem că se ajunge la o problemă psiho-sociologică gravă! Iar cartea de față ne face să ne întrebăm: să fie acesta efectul «mârlăniei» care ne «invadează» viața?
(VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA
