Tovarăşii, prietenii, colegii de la U.C.B. Târgu-Jiu, colaboratorii Gorjeanului şi cititorii celui mai select ziar gorjean m-au încredinţat că trebuie să continuu „Evadatul din Scriitopia”.
Dar m-am întrebat: ce-i această Scriitopie? Este o scriitură în genere inaccesibilă, ideală şi ireală, totalmente imposibilă; prin urmare evit să cad în prizonieratul ei inutil martirizant.
Mi-am rezumat discursul narativ la simplele amintiri secvenţiale, transversalii, prin cei 50 de ani de existenţă-mi, sub semnul cunoaşterii, auto- şi transcunoaşterii.
Sunt cel care m-am îngrijit să fiu, tuturor, fiu şi frate, dar şi opozant revoluţionar de unde mi se trage respingerea – repetată simptomatic – a dorinţei mele de a fi devenit membru al U.S.R.(?!)
Am confirmarea răutăţii unora dintre „aşa-zişii” scriitori cu legitimaţie… şi m-am decis să nu mai insist. Cu atât mai bine: sunt un scriitor neînregimentat într-o astfel de reminiscenţă tipic specifică socialismului şi comunismului, restrictivă, abuzivă, interdictivă, dictatorială, totalitară şi injustă în decizii. Fel de fel de ipochimeni şi demoazele sunt în U.S.R. că uneori scuip de scârbă.
Dar să revin la tema/ideea episodului de faţă: cum am debutat eu editorial, prin câte furci caudine am trecut, prin câte comisii de cenzură, prin câte formalităţi, cărora, vai, le seamănă la indigo cele patronate azi de „ilustrul” Nicolae Manolescu et compania lui ruşinoasă şi băloasă.
Şi „Extazul păsării de rouă”, dar şi „Sufletul Grâului” (apărute în cea mai neagră şi imbecilă epocă ceauşistă, la „Scrisul Românesc” prin bunăvoinţa lui Ilarie Hinoveanu, însă la recomandarea lui Ion Gheorghe, Ion Horea şi Eugen Negrici) au trecut, până să apară pe piaţă, prin câteva variante, ce păreau că nu se mai fixează într-un corp definitiv.
Debutul meu nu a trecut neobservat, în sensul în care celor două titluri li s-au consacrat cronici în revistele Ramuri, Luceafărul, SLAST, Astra, Flacăra, Tribuna, Gorjeanul, Familia, Mesaj Comunist ş.a. semnate de Nicolae Diaconu, Toma Grigorie, Titu Rădoi, Lazăr Popescu, Ion Trancău, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Buzera ş.a.
Au fost semnalate câteva trăsături care mă definesc şi mă identifică / mă diferenţiază paradigmatic şi sintagmatic: orfismul, uimirea virginală, tehnica anjambamentului, extazul ca stare de graţie poieinică, transferul dintre limbajul propriu-zis spre incantaţia magică, nota profund angajată patriotic-militant, nostalgia paradisului, întoarcerea la strămoşii arhetipali, recurenţa unei mitologii reinventate, recursul la ludic ş.a.
Mi-au fost alături la lansarea primei cărţi maestrul Gheorghe Grigurcu, scumpa mea mamă, Elena I. Popescu-Mocioi şi toată „protipendada” Şcolii Columniste, cea vestită şi modelată de magistrul incontestabil Titu Rădoi, secondat con brio de Stelian Sterescu, Constantin Duică, Ion Cănăvoiu, Sabin Velican, Ion Trancău, George Manoniu, Nicolae Diaconu, Artur Bădiţa, Tudor Voinea.
La botezul de foc al celei de-a doua cărţi, îi mulţumesc acum, când, amândoi am împlinit vârsta de 60 de ani, prietenului de atunci şi dintotdeauna Gabriel Chifu, un poet grozav şi un romancier performant, totodată un eseist remarcabil. Dacă aş avea acum în faţă fotografia prezidului din sala de festivităţi a Muzeului Judeţean Gorj, aş mai depista şi alte personalităţi, invitate de Ilarie Hinoveanu să „fie martorul triumfului meu exacerbat” – la cei 35 de ani ai mei (era în mai 1989) neîmpliniţi – în mod firesc, întrucât în Epoca Ceauşescu – repet – era într-adevăr un eveniment să devii autor contemporan, cu două titluri la activ (Să nu uit: şeful culturii era poetul Ion Sanda – n.m.)
Azi Gabriel Chifu e ditamai directorul „României Literare”, iar eu m-am dedicat carierei universitare, domeniu în care am elaborat câteva «ISTORII», «TRATATE», «METODICI», «DIDACTICI», «MANUALE» ş.a.m.d. Ca şi Gabriel Chifu, am publicat – şi eu – câteva antologii din poezia proprie, la edituri prestigioase („Limes”, „Scrisul Românesc”, de pildă), pe urmă două romane („Un (z)eu în carne şi oase” şi „Ostrakon”), o piesă de teatru. În prezent, am în lucru un scenariu de film, încă un volum de poeme, „Ostrakon”(II), fiind gata, am început „Ostrakon”(IV), şi de-abia am finalizat „Ritualul morţii şi înmormântării în Gorj (III). Dalbul de pribeag”. În foarte puţinul timp liber, traduc din „francezul” Pablo Picasso şi recitesc o bibliografie în vederea redactării unui tratat de metatraductologie.
Şi, din când în când, îmi revizitez adolescenţa-mi de licean năzdrăvan la „L.T.V.” Târgu-Jiu, unde dimpreună cu Dumitru Tâlvescu, Gabriela Bogza, Vasile Sichitiu, Titu Rădoi, Cornel Alexandrescu, Cornel Cârstoiu ţineam săptămânal şedinţele Cenaclului literar Municipal al elevilor „Tudor Vladimirescu” (cu o solidă „reprezentanţă” la Liceul Economic, coordonată de Gelu Birău, nimeni altul decât scriitorul şi doctorul de azi în economie, columnist vechi, cu care am editat umăr la umăr câţiva ani buni – şi pe banii noştri – revista de avangardă a transmodernismului UNU, a lui Ioan Ţepelea (de la Oradea), azi din păcate trecut în lumea celor drepţi.
Lucrările elogiate, selectate apăreau prompt în „Jiul literar ştiinţific”, în „Gorjul literar şi artistic”, în „Coloana”, în „Gazeta Gorjului”, în „Ramuri”, în alte antologii scoase de forurile politice locale şi judeţene ale UTC şi PCR.
Într-una din ele (de exemplu „Dedicaţii” 1921-1971 – broşură editată de C.J.U.T.C., Inspectoratul Şcolar Judeţean, Gorj, Târgu-Jiu, mai 1971; copertă şi ilustraţii de Paul Plopa), semnau Tudor Voinea, Gheorghe Porumbel, Lyana Marta, Carmen Bujor, Doina V. Spineanu, Nicolae Pârvănescu ş.a. Tudor Voinea fusese inclus cu „Dedicaţie”, „Părinte”, „Făgaşuri albastre”, „Închinare”. Cu lira-i firavă înălţa un cânt de slavă şi de bucurie şi de-ar fi putut ar fi înălţat şi eroii din morminte, i-ar fi deşteptat sub mâna măreţului faur care era el, poetantul.
Poema „Părinte” e citabilă integral: „Părinte, fiul tău / ţi-aduce azi, în taină, / grădini sădite-n palmele-ţi de veghe / şi ţi le-aşterne-n faţa ta plecat / de-al sfântului ecou / ce-l simt cum bate-n ţărm / prin vinele-mi firave / şi nu ştiu cum am crescut aşa / şi aripi de granit întins-am către mine”.
Într-o zi de 14 aprilie 1980, fiind tânăr profesor de rusă, rulă, franceză şi desen (artistic şi tehnic) la Fundeni – Zărneşti (judeţul Buzău) şi „cenaclist” la „Viaţa Buzăului”, am participat la o şedinţă a Cenaclului „Luceafărul” condus de Gheorghe Pituţ şi Ion Gheorghe. Acolo l-am cunoscut pe Marius Stănilă, cu care m-am împrietenit. Câţiva columnişti şi câţiva lunedişti ne-am dus la el acasă şi am chefuit până dimineaţa celebrând împreună noua trupă a „Argonauţilor Poeziei Libere de Comunism”. Am şi corespondat o vreme, până prin 1983, când eu m-am reîntors la Târgu-Jiu, acasă, la vatra părinţilor şi a bunicilor mei: Brădiceni/ Drăgoeşti/ Câmpofeni.
Mi-a dăruit – băut fiind şi el, oleacă mai treaz eu – volumul de debut pe care iniţial îl destinase lui… Gheorghe Pituţ. Citez dedicaţia: „Poetului Gheorghe Pituţ, aleasă stimă şi… speranţa că nu-l voi dezamăgi şi că poate va opina despre această carte”, M. Stănilă, 14 aprilie 1980. A tăiat-o şi mi-a scris mie alta, contra unei sticle de coniac (cartea era de gratis dar autograful costa, mult mai mult – asta era legea boemei scriitoriceşti din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Craiova, Braşov şi de aiurea). Iat-o: „Şi totuşi spre dulce-re aducere aminte deasupra tuturor viiturilor şi asupra tuturor nepermişilor trecători prin literatură se dăruie lui Ion Popescu – ca să-şi aducă aminte de mine şi de POEZIE, când va fi singur şi trist şi lumea îi va părea cu adevărat de nesuferit. Azi: tot 14 aprilie ’80. Şi, tot acelaşi Marius Stănilă”. Aceste două autografe au fost sădite pe pagina de gardă a plachetei „Nopţilor înaltă strigare”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1979, 103 pagini. De fapt, îmi explica Marius Stănilă, volumaşul era ce mai rămăsese în urma trierii (cenzurării stricte) a trei cărţi iniţiale: „Aplecat spre poem”, „Purtătorul de scut”, „Spun da şi semnez”. Stilistic, scriitura sa părea din aceeaşi speţă cu a lui Artur Bădiţa şi Tudor Voinea.
Ion Popescu Bradiceni
