Găsirea tonului potrivit

Trăim nişte vremuri tare ciudate, simptomatice. Nişte vremuri în care, din nefericire, împotriva erorilor se luptă cu adevăruri şubrede. Din start, o asemenea bătălie nu poate fi decât pierdută. Indiferent de oamenii care le folosesc, fie ei deştepţi sau proşti, adevărurile şubrede par, culmea, pe dinafară mult mai lustruite şi strălucitoare precum cele trainice.

Aşa că, de vreme ce lumea nu se convinge niciodată prin argumente – existând stricto sensu argumente fruste ale necesităţii –, se procedează prin căi deloc ortodoxe: intimidarea, învăluirea cu promisiuni deşarte, afişarea unei aşa-zise „strategii” ori angajarea unor mirabile „pariuri”. Metoda intimidării o practică o parte a intelectualităţii de elită şi a opoziţiei, învăluirea cu promisiuni deşarte – o parte a partidelor de guvernământ şi a aliaţilor săi, afişarea de strategii – partidele care nu se află la putere şi-o vor din toate mădularele, angajarea unor pariuri – personalităţi marcante ale vieţii publice şi politice care, simţind că pierd teren, că le fuge pământul de sub picioare, încearcă din răsputeri să-şi păstreze poziţia câştigată nesperat şi pe neaşteptate şi avantajele îndeosebi materiale. La ora actuală s-au ridicat deasupra – şi valul norocos îi ţine încă acolo, sus, – purtătorii de glas ai celor foarte mulţi – cei foarte mulţi, desigur, care, tăceau odată, chipurile indiferenţi sau pur şi simplu timoraţi, în faţa sistemului totalitar, nu cei de tot mulţi care, trăind prea jos, nu şi-au putut permite luxul de a refuza vreo „indicaţie” preţioasă deoarece n-au avut accesul precum cei dintâi la „sursa” ei. Aceşti indiferenţi şi laşi s-au metamorfozat, brusc, peste noapte, cu-o rară măiestrie, de prestidigitatori sadea, în „lei-paralei”, în deţinători de „chei miraculoase”, în „apostoli” ai neamului.

Închipuiţi şi scamatori, profită, de fapt, fără scrupule de naivitatea mulţimilor cu mâinile întinse pentru o amărâtă de pâine. Dar, amânând secretoşi nevoie-mare „vizionarele” lor soluţii salvatoare sine die, nu izbutesc să arunce această felie de pâine decât din când în când şi numai unora, celor mai obraznici, mai „apucători”, mai vicleni ori mai perverşi, lipsiţi de sentimentul onoarei ş.a.m.d.

Adevărurile lor – mai degrabă deseori decât uneori – sunt şubrede. Servite cu un aer doct (sau semidoct), par, ce-i drept, bine intenţionate, însă analiştii de profesie le depistează imediat falsitatea, le denunţă. Numai că şi ei o fac pe un ton de asemenea nepotrivit cu aspiraţiile mulţimilor de oameni dezorientate, ieşite dintr-o istorie, scurtă. Dar politica i-a-ndoctrinat cu utopia lipsei grijii personale pentru ziua de mâine. Şi intrată într-o alta, căreia nu i se întrevede, la orizont, ţelul, proiecţia unei fericiri, „viitorul de aur”, această populaţie mişună larvar. Nostalgică, această masă umană tânjeşte după epoca în care toate păreau atât de clare, exacte, aşezate, coordonate, conduse etc. şi vrea ceva în locul „viitorului de aur”, spre care i se spusese că se îndreaptă cu paşi repezi şi victorioşi. Deci, în concluzie, trebuie găsit tonul în acord fin cu sufletul hărţuit, astăzi, al acestor foste clase şi pături sociale. Un ton care să nu le intimideze, care să nu le „momească” cu promisiuni hazardate, ci să le ofere, concret, ceva palpabil, la cât mai mulţi dintre membrii lor, nişte adevăruri solide, ca nişte construcţii din piatră şi lemn masiv, fie ele şi luminate de fascicolele unor iluzii fastuoase, căci fără iluzii omenirea n-ar mai fi ea însăşi.