Vicisitudinile istoriei şi nevoia de apărarea în faţa cotropitorilor străini a determinat poporul român să stea mereu de pază la fruntariile ţării, iar în momentele de criză, în faţa invadatorilor din afară, şi-a apărat cu vitejie glia străbună, scriind pagini de epopee în lupta pentru apărarea fiinţei naţionale, pentru dreptate şi neatârnare, progres şi civilizaţie.
Iar faptele sale glorioase din istorie sunt, deopotrivă, inserate în documentele vremii, în cărţi şi studii de cercetare, dar consemnate şi în inscripţiile săpate pe diferite monumente, obeliscuri, plăci comemorative sau busturi înălţate în diferite localităţi de pe teritoriul României, având o veridică şi profundă semnificaţie în cunoaşterea trecutului de înalt eroism al neamului nostru românesc.
Aşadar, să ne străduim a citi şi înţelege istoria poporului român, dar să ne oprim şi în faţa acestor monumente de o excepţională valoare-unele cioplite în piatră, altele turnate în bronz şi vom avea posibilitatea a ne însuşi trecutul, văzând sau auzind tumultul vitejiei româneşti de la Rovine, Podul Înalt sau Călugăreni, vocile şi poruncile vrednicilor apărători de neam şi ţară: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Horia şi Avram Iancu, mişcările şi faptele demne ale haiducilor din codrii României, vuietul srapnelelor Plevnei sau al mitralierelor la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, etc. evocând şi reamintindu-ne până la urmă de “bornele” renaşterii poporului român. El e plămădit din veacuri, de la Decebal, Gelu, Glad şi Menumorut, Dragoş etc, şi până la emanciparea, unirea şi crearea României moderne, printr-un lanţ de evenimente celebre spre luceafărul libertăţii noastre şi anume: 1784, 1821, 1848, 1859, 1877, 1 dec. 1918 ş.a.m.d. Şi pentru că pe 9 mai a.c. sărbătorim 139 de ani de la obţinerea independenţei de stat, este bine să întâmpinăm cum se cuvine acest memorabil-testament pentru autonomia noastră internă, fiind în acelaşi timp şi o continuare firească a înfăptuirii statului naţional, în 1959, prin unirea Munteniei cu Moldova sub domnia vrednicului Alexandru Ioan Cuza, într-un bun ceas de afirmare a virtuţilor noastre strămoşeşti, transmise din generaţie în generaţie. Cu atât mai mult cu cât istoria ne-a dovedit că nici un duşman al poporului român nu a cedat de bunăvoie, indiferent cum s-au numit: turci, ruşi, habsburgi etc, după cum nici cancelariile altor puteri nu s-au învrednicit a ne deschide cale spre libertate, fără a da tributul nostru de sânge pe câmpurile de bătălie împotriva cotropitorilor.
Aşa avea să se întâmple şi în primăvara anului 1877, când după încheierea convenţiei cu Rusia la 4 aprilie, prin care guvernul de la Bucureşti îngăduia trecerea trupelor ruse prin România şi de aici spre câmpul de bătălie de dincolo de Dunăre împotriva oştirii otomane, autorităţile române au decretat imediat şi mobilizarea armatei noastre. Pentru un început, aceasta avea menirea de a împiedica pătrunderea otomană pe teritoriul nostru, pe care doreau a-l transforma în teatru de război, dar şi pentru a contracara în cazurile neprevăzute eventualele ostilităţi ale trupelor ruseşti, în general neprieteneşti ţării noastre. Şi este de remarcat marea însufleţire a tinerilor la chemarea patriei, acestora alăturându-li-se şi mii de voluntari din toate provinciile româneşti, împreună înfruntând cu dârzenie şi stoicism bombardamentele inamice, între altele apărând frontul de pe linia Dunării şi respingând trupele turceşti, pripăşite după prada la nord de marele fluviu. Or, exact în acele momente dramatice Adunările legiuitoare-Senatul şi Adunarea deputaţilor, proclamau, la 9 mai 1877 independenţa de stat a României, răsplătind nu doar dăruirea şi sacrificiile ostaşilor săi în încleştările teribile de dincolo de Dunăre, dar şi entuziasmul şi simţirea românească ce se revărsau peste ţară, prefigurându-se deja o amplă mişcare naţională pentru obţinerea independenţei noastre depline, apoi consfiinţată şi apărată cu arma în mână în teatrele de război. Stau mărturie faptele de bravură ostăşească a luptătorilor noştri-vânători, dorobanţi şi artilerişti, voluntaţi şi civili, bunăoară în crâncenele bătăliile de la Calafat, Griviţa, Plevna, Rahova, Smârdan şi Vidin etc., (august-noiembrie1877), în urma cărora chiar prim-eşalonul de elită a lui Osman Paşa a fost nevoit să capituleze, deschizând astfel şi mai mult calea poporului nostru spre obţinerea independenţei. Iar cu acest prilej este bine a ne reaminti măcar câţiva dintre cei care au intrat în galeria eroilor neamului şi anume: sergentul Constantin Turcanu (acel nemuritor “Peneş Curcanul”), maiorul George Sontu şi căpitanul Valter Mărăcineanu, Ion Grigore, colonelul Cernat şi generalul Cerchez ş.a.m.d. După cum trebuie să menţionăm şi participarea gorjenilor-vrednici urmaşi ai pandurilor
lui Tudor Vladimirescu de la 1821, la Războiul pentru Independenţă, 241 de soldati şi ofiţeri căzând în luptele de la Vidin, Rahova, Smârdan şi Griviţa. Printre cei căzuţi la datorie se numără între alţii, sergentul Constantin Popescu din comuna Roşia de Jiu şi tinerii voluntari Ştefan Anghelescu şi Mihai Caraibolu. În fine, contribuţia României în războiul pentru obţinerea independenţei a fost enormă pentru acele vremuri, plătind cu mult sânge, pierderi materiale şi de vieţi omeneşti măreţia împlinirilor sale, fie că oştirea română a luptat separate pe front, ori în cooperare cu trupele ruseşti. Astfel, armata noastră operativă a însumat pe toată perioada războiului circa 60.000 de combatanţi şi 144 guri de foc, constituindu-se în batalioane, escadroane şi baterii grupate. Mai existau aproximativ 33 de mii de oameni, destinaţi a străjui şi apăra la Dunăre, acestora adăugându-li-se şi cei 14000 de tineri recruţi ce trebuiau să înveţe rapid meseria armelor pentru a putea să fie trimişi în caz de nevoie în operaţiunile de război. În total, aproape 100.000 de luptători, hotărâţi până la sacrificiul suprem pentru a-şi îndeplini cu cinste îndatoririle faţă de ţară, jertfele de pe frontul de la sud de Dunăre numărând peste 10000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri români ucişi şi alte câteva mii de răniţi.
Şi până la urmă, după acea zi memorabilă de 9 mai 1877, când Mihail Kogălniceanu declara în Parlamentul ţării: “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, independenţa astfel proclamată avea să fie, aşa cum mai spuneam, consfiinţită şi pe câmpul de luptă, Turcia şi celelalte mari puteri europene, fiind puse în situaţia de a recunoaşte marea izbândă a poporului român, cu atât mai mult prin tratatele de pace de la San Stefano (3martie 1878) şi de la Berlin (13 iulie 1878). Iar odată cu aceasta, războiul lua sfârşit şi regimentele noastre, aureolate de glorie se întorceau rând pe rând acasă, trăind sentimentul misiunii împlinite până la capăt faţă de ţară. În memoria celor căzuţi la datorie, pe pământul României s-au ridicat nenumărate monumente şi s-au scris multe lucrări de evocare istorică şi simţire patriotică, reamintind dintre acestea: ”Monumentele neatârnării”, “Florile recunoşţintei”, “In memoriam”, “Inscripţii în piatră” şi “Tripticul vitejiei româneşti”. Din păcate, Tratatul final, semnat la 1/13 iulie 1878 şi prin care se recunoştea independenţa României, ne-a impus şi unele condiţii nedrepte şi anume acceptarea retrocedării sudului Basarabiei către Rusia (vocea delegaţiei României la Berlin, reprezentată de M. Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu era doar “auzită”, nu şi “ascultată”), în compensaţie ţara noastră urma să primească Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia trasată de la est de Siliştea, pe Dunăre, până la Mangalia pe coasta Mării Negre. Era până la urmă tot dreptul nostru istoric, Dobrogea fiind un teritoriu străvechi românesc, unde se înalţă şi celebrul” Tropheum Traiani” şi pe care îl stăpânise Mircea cel Bătran, revenind astfel, după patru secole şi jumătate de stăpânire străină, la trupul Patriei-Mamă. De altfel, ca un arc peste timp, va urma la puţină vreme un alt moment de referinţă în istoria poporului român- înfăptuirea statului naţional unitar, prin legiferarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, dar nu ca un act de bunăvoinţă al cancelariilor unor puteri străine, ci pentru că era dreptul sfânt al tuturor românilor de a fi pe veci împreună. Iar pentru acest ideal oştirea română a fost tot timpul la datorie, apărând cu îndârjire şi stoicism fiinţa neamului, unitatea, integritatea şi independenţa noastră naţională. Stau ca o dovadă şi aici faptele de vitejie ale luptătorilor români în Primul Război Mondial, cu precădere în campaniile din anii 1916-1917 unde au ţinut piept cotropitorilor germani şi nu numai, apărând cu un curaj fără seamăn măreţul ideal al slujirii patriei şi poporului, şi în acele momente cumplite, de cumpănă al începutului de mileniu II. Astăzi, când independenţa de stat a României, stă la baza unui amplu concept şi proces de construcţie a unei Europe unite, legam 9 mai 1877 de un alt eveniment care marchează în aceeaşi zi, dar a anului 1945, victoria Aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial împotriva Germaniei naziste, România fiind parte cu o mare contribuţie militară în luptele finale, care aveau să pună capăt şi celei mai pustiitoare conflagraţii din istoria omenirii, cu precădere a continentului European. După cum în fiecare an, tot la 9 mai se serbează şi Ziua Europei, pentru a marca declaraţia istorică de la 9 mai 1950 a ministrului de externe al Franţei, prin care se propunea un plan de colaborare franco-german, pentru eliminarea definitivă a rivalităţilor de secole dintre cele două ţări. Or de aici, de la declaraţia lui Robert Schuman, avea să se pună şi bazele construcţiei Europei unite, aderând ulterior la acest amplu proiect statele Beneluxului şi Italia. După care, aceste state au semnat un Tratat la Roma, în 25 martie 1957, prin care se instituia Comunitatea economică europeană- nucleu Uniunii Europene de astăzi cu cele 28 state membre, între care şi România, aderând cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007. Şi astfel, marcăm în fiecare an printr-un şir de acţiuni şi manifestări ziua de 9 mai, având o triplă semnificaţie şi pentru ţara noastră. Acum, rămâne de văzut cât de benefică este şi va fi integrarea României în structurile europene şi nord-atlantice, momentan, după cum merg treburile, se pare că nu suntem copleşiţi de bunele intenţii şi de prea-binele Bruxellesului, dimpotrivă. Dar poate că ar trebui să ne preocupe, în primul rând, păstrarea identităţii noastre naţionale, întrucât intrarea României cu drepturi depline în actualul concert European, pare-se a avea şi un revers mai mult decât negativ, prin diminuarea, ba chiar “dezrădăcinarea”, în numele aşa-zisului europenism, dar şi al globălizării forţate, a unor tradiţii perene de continuitate, de sentimente şi trăiri etnico-emoţionale fireşti, până la urmă pe parcursul îndelungat al existenţei şi modului de viaţă al fiecărei naţiuni în parte. Iar o astfel de abordare de înstrăinare şi îndepărtare a popoarelor, în special a generaţiilor tinere, de istoria şi trecutul lor istoric întru apărarea identităţii şi fiinţei naţionale, este o mare şi nepermisă greşeală, chiar o ofensă adusă independenţei şi suveranităţii naţiunilor lumii. Şi românii, simţim poate că mai mult decât alţii acest nociv fenomen, de vreme ce se renunţa aşa de uşor, chiar la nivelul de vârf al autorităţilor statului, din varii şi obscure interese, la apărarea şi protejarea demnităţii naţionale, a istoriei neamului, încărcată de faptele glorioase ale înaintaşilor. Şi este mare păcat! Pentru că un popor care îşi uită rădăcinile şi nu-şi mai cunoaşte trecutul, tradiţiile, se condamnă singur, dispare, pierzându-şi istoria şi identitatea.
Vasile Irod
