După o perioadă de timp cu nume urât mirositor de care speram că am scăpat pentru totdeauna, retrăim anii ‘70 din America Latină, când loviturile de stat erau la ordinea zilei. În numele democraţiei şi în interesul cetăţenilor, drepturile cele mai elementare, dintre care acela de a alege şi de a fi ales (bună poanta), erau călcate în picioare de către politicienii – infractori care ştiau cel mai bine ce trebuie făcut pentru binele poporului. Şi pentru acest nobil deziderat aveau nevoie de puterea absolută asupra societăţii şi asupra resurselor naţionale.
Peste patru decenii, la distanţe de mii de kilometri, trăim un deja vu. Noul preşedinte, pe lângă locul dobândit la cârma destinelor poporului (cârma a fost uitată la Cotroceni de fostul locatar, la bază cârmaci) şi-ar dori, dacă s-ar putea, Guvernul său şi Parlamentul său, dacă nu reuşeşte, rămâne în sarcina lui Santa Clauss, de sărbători. Cu vocea calmă cu care deja ne-a obişnuit, şeful nostru cel mare cere, nici mai mult, nici mai puţin, să plece premierul României, gorjean prin adopţie, în plină perioadă de creştere economică reală şi de reparaţii sociale ale stricăciunilor făcute de fostul comandant şi de gaşca sa de mateloţi care îl proslăveau în timp ce frecau puntea, să iese bine la inspecţie şi la împărţirea prăzilor piratereşti. Mai marii hoţilor, unii cu fustă, alţii cu burtă şi chelii strălucitoare şi alţii pe care i-ai putea bănui chiar de normalitate sau chiar de omenie, după ce s-au spovedit duhovnicilor de la DNA şi după o scurtă perioadă de reflecţii pe WC-ul turcesc, s-au retras în modestele locuinţe dobândite cu sudoarea frunţii în deceniul când mangleala la cele mai înalte standarde ajunsese la nivel de artă, unde zburdă nestingheriţi.
Feriţi de arşiţa soarelui, aşteaptă cuminţi schimbările care i-ar putea izbăvi de păcate şi i-ar putea repune în drepturi şi în posesia averilor pe care, oricum, nu le-au pierdut, doar le-au rătăcit pentru un timp. Un singur lucru îi adună pe toţi, infractori dovediţi, infractori nedovediţi încă şi cetăţeni cinstiţi: Balanţa Justiţiei şi deservenţii acesteia, în definitiv, oameni şi ei ca noi, supuşi greşelilor şi presiunii atmosferice, cu echivalentele ei terestre. Privit în perspectivă, cunoscutul simbol al dreptăţii pare dereglat şi incapabil să se redreseze, silueta sa odată simetrică provoacă spaimă şi nedumerire în rândul oamenilor de rând, care au fost obişnuiţi din tată în fiu, când s-au considerat nedreptăţiţi, să meargă la judecată dreaptă. Şi, tot omul de rând, a aflat pe pielea lui sau de la televizor, că nu poţi face judecată dreaptă cu instrumente strâmbe, poziţia sa tradiţională rămâne aceea de păgubit.
Noul scandal iscat din nimic sau din priceperea caracteristică serviciilor de specialitate, nu face decât să estompeze multitudinea infracţiunilor dovedite sau pe cale de a fi dovedite, care şi-au luat umbrelă nouă, cu dublă folosinţă, pentru arşiţă sau ploi. Iar noi, cei mulţi, privim uimiţi şi incapabili de reacţie cum istoria se repetă, anii trec peste noi şi peste ce am fi putut şi am fi meritat să fim.
A.P.
