Mircea Tutunaru se află la vârsta maturităţii creatoare. Aria preocupării literare se extinde de la fabulă şi doină cultă până la meditaţie şi notaţie (dis)continuă. Să-i descifrezi „compoziţiile”, ba elegiace ba ironice, ba satirice ba metapoetice devine o meserie din ce în ce mai greu de practicat, căci au(c)torul ştie a-şi trasa discursul epicoliric dinspre ezoteric spre exoteric; şi se comportă, în virtutea terţului inclus, estopsihologic.
Scriitorul, fiind profesor universitar, are o solidă cultură de profil estetic şi etic şi ca atare abordează lejer definirea actului poieinic. Formulările aforistice îi ies, condeiul transcrie gânduri filosofice sau amendează inclement stări de lucruri proaste, defecte, în derivă etc.
Precum Tudor Arghezi, poetul se mărturiseşte: ar vrea să fie copil, furat într-un imaginar alternativ cu poveşti „la cina cea de taină”. Vrea să regăsească timpul pierdut şi să-l metamorfozeze într-o scriitură realfantastă. Pe această cale, pe poteca vieţii, „coasa trece prin iarba vieţii, sporind misterul nopţii”. Dibuind cu oarecare regularitate esenţele ontice, Mircea Tutunaru se rosteşte apoftegmatic/ apodictic, se exprimă în propoziţii afirmative succesive/ simultane, discursul căpătând aspecte de complexitate cuantică.
Destule texte din „Reverberaţii” sunt realmente antologice, ori măcar citabile: „Căderea în păcat”, „Un cimitir”, „E viaţa ca un portativ”, „Autoportret”, „Ea încă trăieşte”, „Cătuşele iubirii”, „Tu, femeie”, „Gândul”, „Simfonia perfectă”, „Regina poezie”, „Printre florile gândurilor mele”, „Alb”, „Amurgul albastru”, „Tavanul peşterii”, „Poeţii”, „Un diamant”, „Moartea frunzei”.
Ion Popescu-Brădiceni
