1895, 19 martie: se naşte în Câmpulung Muscel, Ion Barbu (Dan Barbilian), fiul lui Constantin Barbilian, judecător de pace la Rucăr şi al Smarandei Barbilian, născută Şoiculescu, fiică de procuror.
1961, 11 august: Ion Barbu moare. Este înmormântat la cimitirul Bellu.
Este autorul volumelor de poezie: După melci; Joc secund; Uvedenrode; Isarlâk; Poezii din periodice.
„Ion Barbu este unul din rarii poeţi ai noştri care a exprimat misterul unei regiuni aşezate la limita dintre lumea reală şi lumea în care dimensiunile noastre nu mai au curs…
Modernă prin preocupările sale de expresivitate, profund românească prin nota-i autentic populară şi prin redarea atmosferei noastre de orientalism, poezia lui Ion Barbu apare ca o plantă cu rădăcinile adânc înfipte în solul nostru: vântul largului i se joacă în frunze; florile sale cu miresme felurite, stranii şi îmbătătoare, au culorile acelea care nu pot fi descrise cu ajutorul cuvintelor; parfum, culoare şi muzică se îmbină şi ne evocă tot ceea ce încântă omenirea de când primul poet şi-a încordat lira”. (Al. Rosetti).
După melci, 1921
Un copil, rătăcind prin pădure într-o înşelătoare zi de Păresemi, se crede chemat prin har să dezgroape melcul:
„Era, tot o mogândeaţă:
Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Între el şi ce-i afar
Străjuia un zid de var.
– Ce să fac cu el aşa?
Să-l arunc nu îmi venea…..
Vream să-l văd cum se dezghioacă
Pui molatic, din ghioacă:
Vream să-l văd cum iar învie
Somnoros, din colivie…..”
Deşteptarea la viaţă, închipuită ca o mică geneză, e provocată deliberat prin cuvântul incantatoriu:
„Şi de-a lungul, pe pământ,
M-aşezai cu-acest descânt:
– Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-încoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi;
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit, iar muguri noi
Pun pe ramură altoi.
Melc, melc,
Cotobelc,
Iarna leapădă cojoace
Şi tu, singur, în găoace!
Hai, ieşi,
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare!
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de mărgărit
Înzăuatul tău argint…
Peste gardurile vii
Dinspre vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
În tarlale
– Tipăreşte brâu de bale…..”
Geneza provocată de micul Orfeu are loc într-un cadru naturistic. Întâmplarea face ca o viforniţă târzie să surprindă fragila gasteropodă. O noapte de sfârşit de lume aduce nenorocul, produce moartea.
„Şi pe trupul lui zgârcit
M-am plecat şi l-am bocit:
– Melc, melc, ce-ai făcut
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută….Ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarba pe răzoare,
Că alunul e un cântec….
– Astea-s vorbe şi descântec!
Trebuia să dormi ca ieri,
Surd la cânt şi îmbieri,
Să tragi alt oblon de var
Între trup şi cei afar….
– Vezi?
Ieşişi la un descântec;
Iarna ţi-a muşcat din pântec…
Ai pornit spre lunci şi crâng,
Dar pornişi cu cornul stâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”
Deşi prezintă o întâmplare legată de universul copilăriei, acest poem depăşeşte semnificaţiile aparente: este o poezie a dramei cunoaşterii, a forţei demiurgice a cuvântului al cărui efect nu mai poate fi oprit.
Romulus Modoran
