Ion Popescu-Brădiceni este, așa cum rezultă din fișa biografică, cu cele peste 80 de volume publicate, un scriitor prolific. El face parte din rândul scriitorilor gorjeni care au marcat literatura din ultimele decenii, afirmându-se cu aceeași putere în domeniile poeziei, criticii literare, eseisticii. Ca urmare, ar fi aproape imposibil de spus în câteva pagini totul despre acest scriitor impetuos, despre deschiderile și descinderile lui în viitor. Îmi propun ca aici să prezint doar una dintre cărțile acestuia, Călcâiul lui Ghilgameș. Ars Poetica Transpersonalia, apărută în colecția Opera Omnia. Poezie contemporană, Editura Tipo Moldova, Iași, 2016. Am să încep cu un aspect care poate părea marginal: editura Tipo Moldova, în activitatea ei națională și internațională, are și scopul de a-i sprijini pe scriitorii români pentru a rămâne în memoria culturală prin adăpostirea cărților acestora în cât mai multe biblioteci din țară. Aceasta este o acțiune aproape unicat dacă ne gândim la felul defectuos al circulației cărților în prezent. Această acțiune generoasă trebuie menționată și lăudată. Iată că și I.P.-B. este prezent cu un volum complex de poezie în produsele editoriale menționate și cred că intrarea lui în cât mai multe biblioteci din țară era necesară. O a doua problemă este cea a titlului cărții, care-i poate pune pe mulți cititori într-o dificultate a înțelegerii. Celebra formulare ”călcâiul lui Ahile”, care s-a transmis de la Homer încoace, reprezintă expresia fragilității omului, felul în care acesta, indiferent cine ar fi, are un sfârșit de drum, o încheiere a vieții și poate și a semnificațiilor. Explorarea culturii clasice grecești seamănă cu parcurgerea unui segment de dreaptă, în care limita stângă este reprezentată de Ahile, în timp ce limita dreaptă este reprezentată de Alexandru, așa cum spune extrem de frumos Hegel la sfârșitul cărții sale Filosofia istoriei. Acest binom al culturii grecești clasice exprimă cel mai bine tinerețea și frumusețea matricei spirituale a culturii europene. Dar I.P.-B. nu se oprește la o astfel de exemplificare, care poate părea banală pentru cunoscători, ci merge mai în adâncul spiritualității umane care a dat lumii culturile mesopotamiene. Avem, probabil, un incident istoric sau o repetiție necesară. Binomul Ghilgameș-Enkidu, deși cu o structură diferită, premerge binomului Ahile-Alexandru. Ceea ce le unește în primul rând este vulnerabilitatea și drama umană necesară. Pe lângă acestea, mai există și nesăbuința tinereții care este universală, dar și impetuozitatea ca act prim al voinței de a fi. Ca să-l înțelegem bine pe I.P.-B., ”călcâiul lui Ghilganuș” este exprimat de nesăbuința căderii în somn și pierderea nemuririi (șarpele îi fură lui Ghligameș iarba nemuririi pe care o caută la sugestia lui Utnapiștim-Xisouthros, pe care o găsise pe fundul unui râu, când ostenit adoarme sub zidurile cetății Uruk după lungul drum în căutarea tinereții și nemuririi). Aceasta este o posibilă înțelegere a titlului cărții lui I.P.-B., dar subtitlul de Ars Poetica Transpersonalia poate trimite la altceva. Folosirea unui concept estetic, normativ, caracteristic unor curente literare largi, printre care pot fi menționate romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul etc., trimite la înțelesul unei poetici așa cum a fost concepută de Stagirit încă din anii 330 î.e.n. Ne putem pune întrebarea dacă I.P.-B. a vrut prin cartea în cauză să ne dea un testament poetic. Ne-am putea încadra în perimetru unei astfel de înțelegeri estetizante, dar conceptul de ”transpersonalia” trimite spre o înțelegere spirituală a existenței cu rădăcini în psihanaliza lui Gustav Jung.
Când vrem să învăluim în mister un lucru îi dăm conotații filosofice, științifice, religioase fără a spune ceea ce este necesar despre esența acestuia. Având de a face cu o carte de poezie, chiar dacă de o anumită specificitate, trebuie cel puțin din punct de vedere al criticii literare să o încadrăm undeva și să spunem ceva despre esența ei ca poezie. Am să mă refer în primul rând la substanța poetică, pornind de la structurarea pe cele zece capitole: I. Novalis și Alegoria; II. Modele de transfigurare; III. Drepții au călcâie de porumb; IV. Sub semnul lui Kairós; V. Edicteuri; VI. Transcriptorul de poezie; VII. Fuga nopții; VIII. Ochiul și Cuvântul; IX. Simboluri în rod; X. Secțiunea de aur. Scopul acestei structuri este de a reda prin orice mijloace poezia în funcția sa creatoare de catharsis pentru cititor, chiar dacă poetul impune pasiunile sale în textul poetic. Este un fel de a învăța de la foc tehnica lui cum e cu putinţă să ne eliberăm de teama unui incendiu devastator, indiferent că este vorba de un ekpyrosis universal sau de sentimentele pur şi simplu umane care ne devastează inima şi sufletul. Este de remarcat poemul ”Grădinarul Lucrator” care, dincolo de textul poetic, este o colecție de idei. ”Cum e grădina, așa e sufletul grădinarului” reprezintă ordinea culturală și civilizatorie care se instaurează în debutul poemului. Este un fel de deschidere a Grădinii Golestanului care va aduce desfătare spirituală. ”Ordinea carteziană” este cea care aduce fericirea pentru că lucrurile bine făcute creează un univers stabil. Grădinarul învață din munca lui pentru a deveni maestru, pentru a se înstăpâni în lume. El este un demiurg care face din cunoaștere un țel suprem, pentru că nu facerea lucrurilor reprezintă scopul final, ci înțelesurile care se desprind pentru a lumina drumul căutării. Încărcătura conceptuală a poemului poate duce la o constantă filosofică, dar care nu este supărătoare, ci, dimpotrivă, potențează trăirea poetică.
Aproape că în niciun poem, I.P.-B. nu renunță la cunoștințele lui de estet și strecoară unde și concepte filosofice pentru a încerca rezistența poeziei la un ”șoc” al gândirii. În ”Puterea crinilor”, orizontul poeziei învinge orice fragilitate: ”Credeți, oare, crinilor cu pălării de vin, / că soarele v-ar lumina / ca o presviteră sâmburii / din care mai târziu / ar fi încolțit umbrele bătrânilor?”. Soarele este văzut ca un preot al înaltului, crinii ”cu pălării de vin” fac posibilă trecerea aproape blagiană spre o sensibilitate pură. Poezia este o mireasmă a frumuseții care se desprinde din lucrurile cele mai puțin bănuite, hârtia pe care va fi scris poemul ” își va păstra focul”, reverberația oglinzilor și mistica unei rugăciuni (Tapas) prin care se poate obține totul sau nimic. Ciclul de poeme intitulat Sub semnul lui Kairós este dedicat iubirii, cum de altfel rosturile poeziei, aşa cum sunt văzute de I.P.-B., sunt pentru a preamări şi întreţine sentimentele nobile care determină cel mai mult stabilitatea lumii. Această zeitate, Kairos, momentul, clipa, împrejurarea bună, ocazia pare să reprezinte o zeitate minoră care se apropie mai mult de frivolitate decât de pretenţiile dimensiunilor cosmologice pe care le are Cronos. Şi, totuşi, pentru iubirea omului cea mai apropiată pare să fie „ocazia bună”, cea care aduce chiar şi pentru un timp efemer exultarea sentimentelor care leagă inimile. Am putea exclama după titlu al lui Friedrich Nietzsche „omenesc, prea omenesc”. În acest orizont se înscrie şi poezia despre iubire a lui I.P.-B. care în ciclul amintit se lasă purtat de un gând de a căuta femeia generică în toate femeile de pe pământ: „M-aş îndrăgosti de toate femeile / de pe pământ”, ceea ce face şi Don Juan ca reprezentare a Individualului în setea lui de a a refuza Generalitatea şi a-şi da în permanenţă Determinaţii (acatholia este o formă de maladie spirituală, aşa cum este descrisă de Constantin Noica în Şase maladii ale spiritului contemporan). În ciclul de poeme amintit, poemul Strechea pare să corespundă cel mai bine acestei maladii spirituale, dar să nu ignorăm sensul creator, fineţea poetului care conduce o idee printr-un tărâm poetic. Astfel că orice banalitate este înlăturată şi mirajul iubirii este mereu un orizont prezent cu raportări diverse: „Şi stam amândoi pe sofaua verde / ca umbra oglinzii pe iarbă”; „Iubito, pe deal, soarele asemănat / doruri văduve ce-şi caută / mereu perechea”; „Eu vorbesc frumos. / Ştiu că visul e din fiecare cuvânt, / şi ştiu că numai pentru tine cânt / sub semnul lui Kairós.”; „Iubito, hai cu mine într-o gară, / îmbracă-ţi haina florilor târzii. / Vor trece trenuri proaspete de ceară / cu geamuri de pământ şi de hârtii”. În poemul Balada Zburătorului, este folosit un motiv consacrat de Ion Heliade Rădulescu, dar I.P.-B. se apropie puţin de stilul criptic al lui Ion Barbu, fără însă a face un exces din această apropiere. Poetul Ion Popescu-Brădiceni nu este numai un poet al iedeilor filosofice, al normelor estetice, ci şi un poet al jocului, în care limbajul are un rol esenţial. El parcă vrea să reinventeze sensul şi forma cuvintelor, ceea ce poate însemna o nemulţumire şi o căutare permanentă a ce va încă nedefinit. Un astfel de joc este prezent în poemul Avatar de toamnă: „Ah! Garafa pântecoasă / doar de sfeşnic mai e bună. / Cu Diana-n clar de Lună / scriu pe pielea ei fierbinet / un poem cu transcuvinte”. Un sărman Dionis care, dincolo de cuvinte (ceea ce se vrea şi poemul în cauză), o întâlneşte pe o posibilă zeiţă a fertilităţii şi a pădurilor. Jocul, ca şi la Johan Huizinga, are rolul de a deschide porţile creaţiei autentice, de a întreţine o înaltă stare de spirit. Dar I.P.-B. în folosirea jocului nu este interesat de aspecte psihologice, ci el caută dedesupturi culturale mai atânci, cele care sunt situate dincolo de limbajul obişnuit. Un astfel de limbaj este mai mult criptic decât fanic, mai mult producător de erori decât de adevăr. Acesta este şi motivul nemulţumirii poetului atunci când intră în pielea teoreticianului. Simte nevoia să iventeze şi să reinventeze pentru că este nemulţumit de ceea ce oferă terminologia ştiinţifică şi filosofică actuală. La un moment dat, din aceeaşi dorinţă de a pune în evidenţă insuficienţa terminologică, abandonează ideea graniţelor dintre poezie, filosofie şi ştiinţă. Mai mult, încearcă să creeze un câmp de expresie comun prin transcuvinte, ceea ce ar putea fi operat printr-o deconstrucţie derridiană. I.P.-B. pare să vrea să depeizeze limbajul şi pentru aceasta smulge conceptele din rădăcinile lor, dar le priveşte mai mult cu un ochi de artist decât de om de ştiinţă. Mereu foloseşte prefixul trans-, cu scopul de a reinventa un limbaj universal. Acesta nu este neapărat o idee nouă, vehiculată şi ca mathesis universalis, care a rămas până în prezent un vis frumos al omenirii. Sensul prin al acestui trans- ar putea fi al unui a priori kantian care o dată prins într-un sistem de gândire coerent ar putea reprezenta acel câmp comun pentru orice tip de cunoaştere sau pentru cunoaşterea în ansamblul ei. Dincolo de aceste observaţii, care ar putea fi contrazise din anumite direcţii, despre Ion Popescu-Brădiceni pot spune că este un poet împlinit. El are un simţ al poeziei aparte, cum numai poeţii de mare valoare îl au. Cu mijloace bogate de expresie, crează o lume aparte a trăirilor personale pe care le redă în forme lirice deosebite. Nu se împiedică în niciun moment de cutume, nu este timorat de forme pentru că este capabil la fel de bine să scrie versuri albe ca şi versuri cu rimă. Găseşte mereu resurse de a surprinde, de a crea universuri imaginare unice. Nu se scaldă în apele niciunui idol, ci se scrie pe sine cu dorinţa (încă neîmplinită) de a fi mereu un trans-. Acesta este şi motivul pentru care nu poate fi încadrat în niciun curent literar (chiar dacă s-a încercat acest lucru). Ceea ce visează I.P.-B. încă nu este realizat, dar se află sub semnul posibilului. Acesta este motivul pentru care-l consider un vizionar, un artist care are dreptul să viseze.
Ion Hirghiduş
