La curtea poetului

Cum se poate coborî pe pământul smereniei, o ştiu doar poeţii. Între aceştia, Vasile Ponea, cu, în ochi, întrebări, sfiiciuni şi năravuri, se înveşmântă într-o haină de şoapte, iar acestea în cânt se prefac.
Cu o amplă prefaţă semnată de Ioan Trancău, recentul volum al poetului Vasile Ponea, Coborând pe pământul smereniei (Editura PIM, Iaşi, 2018), structurat în două părţi – Gânduri şi simţăminte şi, Reflecţii cu tentă, se înscrie în stilul propriu al autorului pentru care nu vorbăria este magma liricii sale, ci spusa succintă, aforistică, eliptică de verb adesea, lăsând cititorului libertatea de a descifra miezul gândurilor prin propriile-i simţăminte, ştiut fiind că dintotdeauna poezia ştie să se adreseze oamenilor diferiţi prin acelaşi limbaj şi totuşi, altfel tălmăcit de fiecare-n parte.
Partener de dialog pentru toate dilemele sale îi rămâne poetului Dumnezeu. Deşi nu întotdeauna El are răspuns la întrebările lui (sau aşa pare), poetul alege din tăcere înţelesuri noi, astfel că intuieşte fără greş cum că iubirea dintre două făpturi/ este cea mai frumoasă făptură – eterna făptură. N-o fi aceasta chiar răstălmăcirea noţiunii de Dumnezeu-Adevăr-Iubire? Dar ce-o fi cu altarul patriei, cel de pretutindeni? Să nu uităm că anul 2018 ne-a zguduit simţămintele de români ca aparţinători la sfânta împărăţie a limbii române pe pământul lăsat nouă din moşi strămoşi prin jertfire de vieţi de eroi, şi deopotrivă sub cerul cel la fel înstelat deasupra noastră, oameni de pe planeta albastră ca o portocală… Nu-i nici o greşeală/ vorbele nu mint, ne aminteşte de dincolo de vămile luminii poetul francez Paul Eluard căruia, din ţara lui Brâncuşi, îi răspunde, iată, Vasile Ponea că pe planeta noastră nu mai avem nevoie de eroi: Răstoarnă-se cerul/ Potop peste noi/ Ca viitorul/ Să n-aibă eroi!
Cât de frumos ar fi pământul oamenilor fără eroi, adică fără să fie nevoie de jertfe umane, mai mult sau mai puţin colaterale, în numele raţiunii celui mai tare în arme de prăpăd! Abia atunci am înţelege cu inima cum de este altarul patriei pretutindeni.
Lirica lui Vasile Ponea are o mare încărcătură filosofică. Ca un balans lin, ca o răstălmăcire a cântului, partea a doua a amintitului volum, Reflecţii cu tentă, se constituie într-un mănunchi de aforisme ca tot atâtea respirări de gânduri-simţăminte.
Ar merita citat fiecare-n parte, desluşit, însuşit, lăsat apoi în învelişul lui de cuvinte potrivite anume. N-am s-o fac. Ar însemna să-i stric cititorului bucuria de a şi-l face înţeles după cum îi este sufletul.
La curtea poetului Vasile Ponea se intră cu smerenie şi bucurie deopotrivă, ştiut fiind că fiecare poate afla aici un gând bun, un vers curat, un aforism botezat în ape de înţelepciune simplă, pe înţelesul orişicui.
Chiar din întâmplare să fi dedicat autorul acest volum şi pentru tine, dragă cititorule, fără de care noi n-am însemna mare lucru?
Şi totuşi, mare lucru poetul – rob şi stăpân peste cuvinte!
Paula ROMANESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here