Lumea fără Dumnezeu

Dumnezeu este pretutindeni, iar prezența Lui în lume se manifestă prin grija Lui față de ea, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu. Nu ar fi supraviețuit lumea, ci ar fi intrat în neant dacă nu ar fi fost condusă și susținută de creatorul ei! Lumea este asemenea unei corăbii care are nevoie de un cârmaci. Poate tocmai pentru a releva această imagine, urcând într-o corabie, care era a lui Petru, Hristos l-a rugat s-o depărteze puțin de la uscat. I-a cerut apoi lui Simon: ,,Mână  la adânc și lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți. Și răspunzând Simon, a zis: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Și făcând ei aceasta, au prins mulțime mare de pește, că li se rupeau mrejele” .(Luca 5, 3-7). Ne și imaginăm tabloul: niște pescari obosiți, triști și flămânzi, decepționați și supărați pentru zădărnicia muncii lor sunt gata să părăsească corabia cu mâinile goale, când apare un necunoscut, căruia îi zic Învățător. Nu știau ei că El este Stăpânul mării și al făpturilor din ea. Și totuși, L-au ascultat! Sătui de neputință, s-au agățat de o ultimă speranță: dar dacă Învățătorul are puterea de a face minuni? De aceea au aruncat încă odată mrejele. Corabia, înainte de a urca Hristos în ea, reprezintă lumea fără Dumnezeu, o lume stăpânită de neputință și decepții, de muncă zădărnicită, neroditoare, o lume obosită și debusolată, o lume cuprinsă de întunericul nonsensului și al neștiinței. Urcarea lui Hristos pe corabie reprezintă intrarea Lui în istorie în calitate de Logos și centru de putere. De fapt, El era în lucrurile din lume încă de la creație, dar invizibil și nesesizat. Acum El vine și ca om, în maximă apropiere de oameni și intră în mod văzut în centrul vieții și preocupărilor lor. Mai mult, le spune: ,,Fără Mine nu puteți face nimic”. Lumea noastră seamănă cu o corabie fără Hristos. Dar se conduce lumea de capul ei pentru că așa vrea omul. Lăsat de Dumnezeu să stăpânească pământul după legile divine, omul și-a impus propriile legi. Chemat la viață să fie colaboratorul lui Dumnezeu, omul L-a îndepărtat și nesocotit pe Dumnezeu, declarându-se stăpân absolut peste darurile primite de la creator. De aceea, nu este de mirare că viața devine insuportabilă pentru om, care în goana lui spre fericire aleargă tocmai spre nefericire. Acest mod de viață, în care omul se consideră stăpân absolut și Îl exclude definitiv pe Dumnezeu din viața lui, atrage o serie de pericole care-i pun viața în primejdie. Între aceste pericole, pe primul loc se află răul poluării sau aglomerarea unor mase umane în marile orașe moderne, rău care este vinovat de incapacitatea celor aglomerați de a mai percepe chipul aproapelui lor. Dragostea acestora față de aproapele lor e într-atât de diluată de mulțimea celor ce le sunt apropiați, prea apropiați, încât urmele ei abia se mai zăresc. De aici lipsa de amabilitate și comunicare dintre oamenii marilor orașe și suferința pe care o îndură cei prea aglomerați pentru faptul că nu au cu cine vorbi. Pustiirea spațiului vital este un alt pericol al lumii moderne. Dorind să aibă totul imediat, omul produce și aruncă în natură substanțe chimice care amenință omenirea cu ruina ecologică. Omului nu-i mai inspiră respect și venerație ceea ce a creat Dumnezeu, fiindcă s-a înconjurat de operele și creațiile sale, inferne și urâte, care tind să acopere opera lui Dumnezeu și să sărăcească sufletește pe om. Un alt rău este acela că majoritatea oamenilor care trăiesc astăzi nu mai consideră ca valoros decât ceea ce îi duce la succes. Cele mai mari daune sufletești le suferă omenirea de azi, din lăcomia orbitoare de bani și a grabei extenuante. Cei care dețin puterea, urmăresc să impulsioneze omul către întrecere. Un rol esențial în cursa concurenței îl are frica; frica de a fi întrecut, frica de sărăcie, frica zilei de mâine, frica de a lua hotărâri greșite și de a nu mai face față întregii situații. Frica sub toate formele ei, este cu siguranță cel mai important factor de subminare a sănătății oamenilor moderni, producându-le o serie de boli și uneori chiar moartea. Acestea și le provoacă omul și prin faptul că preferă zgomotul, aglomerația, în loc să stea de vorbă cu el, adică să contempleze, să mediteze… O altă greșeală foarte răspândită care duce în eroare pe mulți tineri, este părerea că dragostea ar conduce întotdeauna doar la plăcere. Astfel, tinerii refuză suferința și responsabilitatea, fără să-și dea seama că se sustrag unei părți esențiale a vieții umane. Omul modern vrea să-și trăiască acum și aici starea paradisiacă și de aceea vrea numai plăcerile și refuză durerile care le urmează în mod firesc. În acest fel, viața programată de el fără Dumnezeu devine un cenușiu fără contur, fără lumini și umbre, producând o plictiseală de moarte. Așa se explică înmulțirea cazurilor de sinucidere în lumea civilizată. Un alt pericol îl prezintă faptul că astăzi, potențialii din marile state ale lumii sunt de părere că ar fi de mare folos condiționarea nelimitată a omului, adică ei vor să facă din oameni niște supuși uniformi, lipsiți de apărare. Această doctrină se face vinovată de atentat la libertatea cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om, ceea ce înseamnă dezumanizare. Un alt pericol este crearea bombei nucleare, datorită căreia s-a creat ,,atmosfera de sfârșit al lumii”, sentimentul nesiguranței și al fricii în fața celor mai puternici, mai răi și mai necredincioși. Iată cum s-a încurcat omul în propria judecată: L-a izolat pe Dumnezeu în cer ca să rămână el stăpân absolut pe pământ, crezând că fără Dumnezeu va fi mai liber. Dar dimpotrivă, a devenit robul propriilor patimi și al alegerilor omenești, care au complicat cumplit viața omenească. Astfel, lumea a devenit scena luptei tuturor împotriva tuturor, a concurenței sălbatice, a cruzimii și fărădelegii, a urii și răzbunării, o scenă din care lipsește mila, iubirea și iertarea și în care câștigă teren nonvaloarea, kitch-ul și imoralitatea.  Pentru lume nu există altă soluție decât întoarcerea la Hristos, sau chemarea lui Hristos în corabia societății ca lumină și centru de putere. Lumea de azi tânjește după reîncreștinare, după pacea pierdută, și după fericirea pentru care a fost adusă la existență.
Preot ELEODOR STOICHIN

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here