1. Copacul Jianu
Roman de familie, se ştie, au scris – în Gorj – Titu Rădoi, Lazăr Popescu, Ion D. Gociu, Cristian George Brebenel, Ion Popescu-Brădiceni, toţi din Târgu-Jiu. Li s-a alăturat, târziu, Florian Văideianu cu „Călător prin două milenii” ca să oglindească familia Jianu, descinsă din „copacul” Nicolae Jianu, frânt de furtuna războiului din 1877, din care au crescut ramuri precum Dănilă, Bădiţa, Grădinaru, Dobrescu, Pencea.
Romanul nu e inventat ci-i o docuficţiune-saga. Autorul se bazează pe nişte informaţii culese oral şi apoi transferate în naraţiunea voit realistică.
Eu apreciez culoarea locală, limba neaoşă, ţărănească à la Marin Sorescu (La lilieci) sau à la Marin Preda (Moromeţii).
Locurile pe care descripţionismul exact, obiectiv, al prozatorului-nonficţional, programatic, le evocă nostalgic şi reveriant, mi-s dragi toate, întrucât, copil, la Brădiceni, le-am bătut eu însumi cu piciorul: Arcani, Tismana, Teleşti, Târgu-Jiu. În personajele principale l-am identificat pe Ion Mocioi şi pe nea Jean Rădoi, deşi la pensie, mi-a fost şi mie educator şi modelator neoficial, căci îmi era stră-unchi. Apoi i-am cunoscut personal pe Titu Pânişoară şi pe Adrian Becherete căci mi-au fost colaboratori pe când profesam ca ziarist la „Gazeta Gorjului” (1983-2001). Apoi pe Doru V.Fometescu şi pe unchiul meu Dumitru Dănău.
2. Aspectul moral
Povestea ca atare devine interesantă pe traseul ei evolutiv, are puncte tari şi episoade emoţionale, nu-şi epuizează doza de speranţă, de încredere în viitoare izbânzi.
Aspectul moral predomină, iar textul ca atare e transparent-tranzitiv-doric. Evenimentele se derulează cinematografic, însă în durata ce le este dată.
Oricum tema călătoriei vine din epoca romantică şi este abordată sentimental, verosimil.
Lectura romanului a fost pentru mine, un fel de maşină a timpului. Scriitura are un farmec aparte, recurge la dialog, onomastica e profund românească. Meseriile tradiţionale se mai regăsesc în areal, de pildă, Mitru este încă meşter olar.
Creator de personaje, Florian Văideianu le conferă atmosferă de-o kairotică sau, dimpotrivă, oponentă veridicitate. Căci unele adevăruri ontologice dor, altele pot deveni mărci fie ale entuziasmului, fie ale absurdului.
„Internistul” reprezintă o transversalie de intercomunicări (interumane – n.m.) uşor ispitită de idealitatea – recurentă pe alocuri în roman. Faptele, datele, ca nişte „crestături în timp” se transformă în urme pe hârtie simbolicosemiotice, iar povestitorul se lasă dus de pasta lor încă moale spre a putea fi frământată într-un model ce-i drept cam uşor recognoscibil.
3. Cenuşi arhetipale
În aceeaşi ordine de idei, în postura de prozator al mediilor rural-urbane, Florian Văideianu îşi compartimentează cartea în secvenţe scurte. Scenele de interior, cele domestice, îşi menţin aura arhetipală. Dinspre zonele arheale răzbat ecouri poporaniste, dar şi reminiscenţele unei modernităţi, aplicată semantopragmatic. Iată-l pe autor nepierzându-se în detalii, ci fructificându-le oportunitatea fenomenologică.
Succintul capitol „Valea Plângerii” lasă mitul în adâncuri şi se bucură de-o contemporaneitate profană, concretă, deseori palpitantă.
Şi totuşi respectul şi cultul pentru carte ne îmbie c-un nu-ştiu-ce şi c-un nu-ştiu-cum inefabil, cu o discretă propensiune spre reliefarea relaţiei dintre general şi particular, dintre diacronic şi sincronic (mă refer la o gramatică de tip reflexie în oglindă, mereu devorată de pasiunea scormonirii în cenuşi arhetipale, în care străvechi cărbuni nestinşi emană încă o căldură aproape transumană.
Încolo ce să vă încredinţez: că în roman oamenii se nasc, trăiesc, se căsătoresc, fac şi copii, merg la război ori la slujbă, şi mai şi mor din când în când… dar câte puţin.
Reînvie, când nu te aştepţi, în carne şi oase, umbrele lor prinzând consistenţă ficţionistă, precum în cazul de faţă.
„Călător prin două milenii” e o carte necesară, dedicată strămoşilor, care nu trebuie uitaţi niciodată. Gestul lui Florian Văideianu e unul mobil şi încărcat cu speciale tonalităţi efigiale. Dar şi contemporanilor noştri devenite deja legende ale urbei de pe Jiu.
Călător prin două milenii
– sonet dedicat lui Florian Văideianu –
Călător prin două milenii
de istorie gravă şi tragică.
Avem în tăcerea-ne ideomagică
şi în cultul eroilor dragi rubedenii.
Călătoria începe şi se poate sfârşi
ca să reînceapă într-un alt eon
al viitorului, într-o altă zi,
într-o altă dezvoltare de embrion.
Ne tragem dintr-o lume a gloriei
şi pe piept ne flutură steagul memoriei.
Şi fie-ne limba română sălaş
nemuritor. Şi fie-ne soarta nereplicată
ci doar povestită într-o carte depozitată
în cea mai mare bibliotecă din Oraş.
Din Oraşul numit Bibliopolís.
Poemul de faţă singur s-a scris.
Ion Popescu-Brădiceni
