După ce am fost născut, am fost sprijinit în cârpe curate, ţinute la îndemână pentru acest eveniment, spălate în leşie de cenuşă, ca să fiu ferit de vreo boală. Moaşa mi-a cumpărat o cămăşuţă, o baveţică, o plapumă şi o faşă,o sfoară lungă, făcută din fire de arnici şi mătase, cu care se înfăşura plapuma.
Drept leagăn, s-a folosit o postăviţă în care, rând pe rând, crescuseră şi fraţii mamei, Ioana şi Gheorghe. Rostul acestui obiect nu era decât acesta, de a ţine copiii sugari. Era „mânuelnică”, lucrată îngrijit din lemn uşor de plop. Locul ei de păstrare, când plodul creştea şi nu mai era de trebuinţă, era în podul şoprului, aşezată cu gura în jos pentru a fi ferită de urdinatul şoarecilor şi afară din calea altor animale necurate. Reintrarea ei în folosire era precedată de o serie de operaţii obligatorii, spălatul cu leşie, clătirea de mai multe ori cu apă caldă şi rece, zvântarea la umbră şi apoi uscarea ei la razele soarelui amiezii, un timp potrivit cât să nu crape. Nu ştiau ţăranii nimic despre ce-i aia sterilizare sau dezinfecţie, septic şi antiseptic, dar activităţile întreprinse în acest scop erau moştenite prin transmitere directă din generaţie în generaţie şi aveau acelaşi efect.
Eu am fost ultimul pui de om ţinut în acest „leagăn”. Fratele meu Grigore, născut când tânăra familie Gociu realizase o măruntă instruire, a beneficiat de un leagăn adevărat, făcut special de tâmplarul satului, Dumitru Toacsen, cu lucrătură îngrijită, iar pentru sora noastră, Lori, leagănul era de-acum suspendat pe două picioare, la aproape un metru deasupra solului. Măsură de prevenire a unor situaţii tragice, când pruncii din leagăne au fost victimele nesăbuinţei celor care îi aveau în grijă sau ale porcilor rămaşi slobozi prin ogrăzi, care, de foame, îi mutilau, mâncându-le mâinile, nasul sau, la băieţei, organul genital. În viaţă, am cunoscut persoane care au fost astfel de victime, printre care şi o mătuşă a mamei mele. Ion, fratele mamei, tâmplar şi el, care învăţase meseria la Bucureşti, se întrecuse pe sine în a confecţiona cel mai frumos leagăn pentru copii, cum nu mai era altul în sat! Când lăuza s-a mai întremat, consiliul de femei vecine s-a întrunit să stabilească botezul, creştinarea pruncului Ion, nume stabilit prin tradiţie, adică al bunicului dinspre tată, primul copil al lui Constantin şi Elisaveta. Două lucruri erau importante, data când se oficia botezul şi anunţarea tatălui care trebuia să vină să-şi vadă pruncul. Cele 40 de zile se încheiau odată cu obiceiul Drăgaicei şi sărbătoarea Sânzienele, care se prăznuiau în ziua de naştere a Sf. Ioan Botezătorul. Ce altă coincidenţă mai favorabilă putea să fie pentru un asemenea fericit eveniment?! Veta fu sfătuită să-i scrie lui Costăin, să ştie din timp şi să fie de faţă, conform regulilor, la fericitul eveniment. Luă de după icoană un caiet, rupse o foaie din el şi, cu un creion chimic, muiat în gură, şi-a anunţat soţul plecat „la stăpân”, la Călăraşi, „că-l botezăm pe Ion înainte de Sân Petru” şi-l rugă să facă tot ce poate să fie acasă, „să nu creadă lumea altceva!” În scrisoare îl mai ruga, să vină mai devreme, că trebuie vin şi rachiu „şi numai la Pătru Vulpe din Părău se mai găseşte şi n-are cine să-l aducă, că la Vanghea şi Mergea, dacă e, e scump de nu te poţi lipi!” Patronul lui Costică Gociu, cum îi spuneau cei cunoscuţi, era unul Ilie Tobescu, originar din Ciuperceni prin tatăl său plecat cu zeci de ani înainte, care se realizase material şi devenise din simplu vânzător ambulant, patron de simigerie şi a cărui avere o moştenise acest fiu Ilie. Ca şi tatăl său, îşi angaja lucrători olteni, de regulă din comuna natală, care erau cunoscuţi, guralivi, dar şi harnici când trebuia. Lucrau la unison şi toată lumea era mulţumită, mai ales că, în timpurile acelea, oraşele de la Dunăre cunoşteau o epocă de prosperitate şi înflorire. Patronul era atent cu personalul angajat, fiindcă îi dorea loiali, dar pentru Costică avea o mare simpatie, că i-a spus nevastă-sa „că-i cel mai vrednic lucrător din câţi i-au avut!” Pentru patron, vestea cu botezul copilului a fost bine primită, aşa că l-a asigurat că, deşi este multă desfacere de marfă la prăvălie, îi dă liber până după Sân Petru şi în plus faţă de salariu i-a mai dat şi o primă bănească, binevenită oricând, dar mai cu seamă în această împrejurare. Acum, că veni vorba şi de cocoana patroană, mai tânără mult faţă de bărbatul său, trebuie spus că avea un „cuvânt greu” în treburile negustoriei. Ce dorea, aia făcea! Dacă cutare… nu-i plăcea, părăsea prăvălia. Cu Costel era cu totul altceva. Era bine văzut în ochii patroanei. Discret în faţa bărbatului, îl lăuda mereu pentru hărnicie şi respect. „Nu-i nici unul ca Gociu, din câţi avem aici! Se cunoaşte că a fost orfan şi că se trage tot din negustori!”, sublinia doamna, căinându-l în faţa soţului său.
(Va urma)
Ion C. Gociu
