Preacuviosul Părinte, Arhimandritul Melchisedec, s-a înălţat la ceruri!

În ziua Praznicului Sf. Ier. Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, deci, într-o zi binecuvântată de Bunul Dumnezeu, la Sfânta Mănăstire Lainici, după oficierea Sfintei Liturghii, în prezenţa unui sobor ales de călugări, în frunte cu Preacuviosul Părinte Stareţ, Ioachim Pârvulescu, Exarhul Mănăstirilor din Arhiepiscopia Craiovei, a fost săvârşită slujba de înmormântare a Preacuviosului Părinte Arhimandrit, Melchisedec Şuparschi, ostenitor şi rugător de ani buni în această sfântă lavră, cel care la vârsta de 97 de ani s-a înălţat la ceruri spre odihna sufletului său şi a Preamăririi Slavei Atotputernicului Dumnezeu!

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Melchisedec a fost un duhovnic răbdător şi statornic în sfaturile sale
Vorbindu-le celor prezenţi despre viaţa pământească şi despre activitatea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Melchisedec, Stareţul Mănăstirii Lainici a scos în evidenţă îndelunga slujire mănăstirească a celui înălţat la cer, încă din perioada când a pus bazele slujirii duhovniceşti la Mănăstirea Vişina, ca şi în perioada anilor de slujire la Mănăstirea Lainici, fiind un călugăr preţuit şi respectat pentru prodigioasa lui activitate, fiind iubit şi preţuit de toţi cei care i-au cerut sfatul preţios şi atâtea cuvinte de îmbărbătare la petrecerea vieţii acesteia pământeşti. S-a făcut referire asupra faptului că Preacuviosul Părinte Arhimandrit Melchisedec a fost un duhovnic răbdător şi statornic în sfaturile sale, dovedind cu fiecare prilej că un călugăr trebuie să aibă în minte două lucruri importante: să fie înţelept şi apropiat de oameni, situându-se mereu în ipostasul duhovnicului care s-a simţit fericit în această misiune preoţească, slujind Lui Dumnezeu iar, slujind pe Dumnezeu, să le slujească oamenilor, fiind atent ascultător şi sfătuitor pentru fiecare persoană care îi călca pragul chiliei. Iar în chilia sa, mereu a venit pentru sfaturi şi spovedanii, omul aflat în tumultul veacului, căutând şi aşteptând din partea Sfinţiei Sale cuvânt cu putere tămăduitoare, care să izbăvească sufletul din necredinţă şi păcat, din suferinţă şi durere trupească şi sufletească, redându-i omului liniştea şi pacea lăuntrică, împăcarea cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi.
Pot spune că în dialogurile purtate cu câţiva ani în urmă cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Melchisedec, în interviurile realizate, mi-a mărturisit că şi preacuvioşia sa fusese profesor în viaţa de mirean, dar, în acelaşi timp, am desluşit ataşamentul său lăuntric, făcând referire la dragostea şi grija pe care i-au arătat-o părinţii trupeşti, peste ani, încă din copilărie simţind o chemare tainică şi sfântă către chipul îngeresc de vieţuire prin mărturisirea Domnului Iisus Hristos, dar, şi către viaţa monahală. Mereu îmi spunea, că dacă alipeşti gândului şi rugăciunea, capeţi o armă unică şi triumfătoare împotriva diavolului, iar, în tot ceea ce fac, să caut ca să nu fie o zi în viaţa mea fără rugăciune, pentru că nu e nici zi din viaţa noastră, nici măcar o zi, fără de păcat! Şi îmi mai spunea duhovnicul meu, că nu i pe pământ raiul, să mă plâng că, iată, ce pierd, dar nu i nici iadul, să zic că nu pot trăi, ci, să-L avem în suflet mereu pe Dumnezeu, la Care să ne rugăm cu smerenie, iar, dacă ne rugăm cu credinţă, El ne ascultă şi ne dă crezare.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Melchisedec m-a ajutat să înţeleg că adevăratul creştin nu aşteaptă necazurile să-l copleşească, deci, încă de copil, trebuie să-L simtă pe Dumnezeu, iar, dacă noi ţinem de copii mici credinţa strămoşească, atunci nu mai trebuie să intervină cineva anume, iar Dumnezeu intervine doar atunci când noi alunecăm în păcat, mai ales prin setea nemăsurată de bani şi de înavuţire a unor oameni superficiali, fiindcă rodul păcatelor noastre voite şi nevoite Îl supără pe Dumnezeu şi ne tulbură pe noi în viaţa cea de toate zilele.

O adevărată şcoală a muceniciei şi o instituţie academică a sfinţeniei
Şi mi-a mai spus, Preacuviosul meu duhovnic, printre altele, că numai credinţa ne mai salvează ca naţie, dar trebuie s-o ajutăm şi noi, dascălii cu dragoste de educaţie şi preoţimea, cea care, de multe ori, trebuie să educe, tocmai ceea ce nu educă profesorii!
Preacuvioşia sa era bucuros că oamenii vin la biserică, la mănăstire, dar ar trebui făcut mai mult, ar trebui să ne apropiem de oameni, să-i mângâiem, să-i întărim, să-i ferim de influenţe nefaste, de beţii, iar tinerii să nu mai plece în străinătate, fiindcă pământul ţării devine sălbatic şi se distrug milioane de familii.
Multe lucruri am reţinut de la Sfinţia Sa, pe care am să le redau în viitor, dar, ceea ce m-a impresionat mai mult, faptul că pentru Sfinţia Sa, ca de altfel pentru mulţi alţi intelectuali, oameni de cultură, slujitori ai sfintelor altare, suferinţele îndurate în închisoare şi prigoanele din vremile trecute au constituit o cale martirică de curăţire a păcatelor neamului, iar pe de altă parte, au însemnat o adevărată şcoală a muceniciei şi o instituţie academică a sfinţeniei, în care s-au format caractere şi sunt atâtea întâmplări care au conferit o viaţă morală exemplară, fiindcă au creat patrioţi!
Cu promisiunea că vom reveni asupra personalităţii Preacuviosului Părinte Arhimandrit, Melchisedec Şuparschi, neuitatul şi nepreţuitul meu duhovnic, să mai spunem că sicriul cu trupul său a fost purtat în jurul Bisericii Mănăstirii Lainici şi apoi a fost aşezat în sfântul mormânt. DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE, SPRE VEŞNICA LUI POMENIRE! AMIN!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here