Dimineaţă răcoroasă de septembrie, la rugămintea nepoatelor mele, Adina clasa a IX-a şi Alina Maria clasa c III-a, am plecat într-o excursie pe frumoasa Vale a Pocruiei, Merişoru şi Muntele Cioclovina. Traseul fiind destul de lung, 6-7 ore dus şi întors, am mers cu bătrâna maşină ”Dacia” până la Părăul Cald, pe drumul forestier, unde am lăsat-o şi am pornit, mai întâi pe un drum amenajat pentru tractoare şi în continuare pe o potecă până am ieşit din pădure la Merişoru.
Merişoru, teren întins, de la pădurea statului în Sud, până la Păltinei în nord, cu păşuni şi arbori rari, unul din trupurile 
satului Sohodol (sat de moşneni) unde cultivă pe suprafeţe restrânse porumb, cartof, unele legume, pomi fructiferi şi în cea mai mare parte păşuni şi fâneţe pentru animale (oi, capre, bovine). Terenul fiind departe de sat, oamenii şi-au construit case mai mari (conace), cu două camere, una la intrare-casa de foc, unde au vatra de foc, zalarul atârnat pentru căldarea în care fierb apa, în care pregătesc hrana pentru animalele care le ţin mai tot timpul acolo (păsări, porci) şi mâncarea pentru ei. În această cameră ţin vasele de care au nevoie: putinica cu varză, hârdăul cu murături, ciubărul cu brânză, butoiul cu ţuică, troaca cu sare, piua (piva) de zdrobit sarea, drobul de sare pentru animale, vasul cu apă şi multe alte obiecte cât şi alimente folosite în perioadele în care stau acolo.
Din această cameră intră printr-o uşă în camera de dormit, unde au unul sau două paturi, în funcţie de spaţiul care-l au, lampa şi multe alte obiecte necesare. Spaţiul fiind mic, multe din aceste obiecte le atârnă pe pereţi. De la vatra de foc, printr-o gaură se face legătura cu soba oarbă din cameră care se încălzeşte, împingând focul de pe vatră înăuntru. Cei mai bogaţi, cu terenuri în mai multe locuri, au conace mai multe. Pentru animale, au în spate şi o parte laterală, o prelungire a acoperişului (scorţar), lată de circa 2-3 metri, îmblănită (bătute scânduri), cu portiţă unde se adăpostesc animalele. Fânul cosit nu-l transportă la distanţă, pe loc aleg un arbore, îi lasă ramura din mijloc, pe celelalte le retează de jos încât fac un pat pentru a aranja fânul până spre vârful ramurii, această claie suspendată poartă numele de pătuiag. Iarna, când zăpada este mare, oamenii stau la acel conac până termină fânul din pătuiegele din apropierea conacului. Când fânul s-a terminat, se mută cu animalele la alt conac până termină fânul şi din pătuiegele acestuia, până primăvara când sunt scoase la păscut. Caprele sunt scoase şi iarna pentru că se hrănesc şi cu mugurii plantelor. Aşa şi-a petrecut viaţa, mii de ani, populaţia din zona muntoasă.
Odată cu dezvoltarea societăţii, mai ales spre sfârşitul secolului al XX-lea, când au fost atraşi în diferite ramuri ale economiei (şantierele hidroenergetice deschise mai ales în zonele muntoase), mineritul, industria meşteşugărească, din ce în ce, mai puţini oameni se ocupă cu valorificarea acestor terenuri de munte, multe conace au fost părăsite, tineretul s-a mutat în unele sate ale oraşului Tismana, mai ales în satul Pocruia(dacă un pocruian pleacă din sat, imediat îi ia locul un sohodolean). Toate acestea le-am explicat nepoatelor mele (bucureştence) pentru a vedea cum au trăit oamenii de la munte, cum trăiesc ei mai în vârstă şi astăzi. Pentru a vedea şi un conac, le-am dus la conacul lui Gheorghe Ungureanu care, tocmai, era la cules de porumb.
Le-am mai spus, să nu uite aceste locuri, unde mai avem şi noi terenuri moştenite de la cei doi bunici, din partea mamei, Simion Popescu şi din partea tatălui, bunica, Ana Călescu. Gheorghe Ungureanu, văr şi soţia sa Polina, au fost foarte amabili, au lăsat treaba pentru care veniseră, ne-au invitat în conac şi ne-au arătat ce aveau ei acolo cu explicaţiile corespunzătoare. Aflând că noi mergem spre Schiturile Cioclovinei s-au oferit să ne conducă o bucată din drum, cu cei doi cai ai lor, pe o potecă, pe coama muntelui, până aproape de Schitul de Sus al Cioclovinei. Cu bucuria nepoatelor că merg călare pe cai, ne-au condus până în locul unde am întâlnit stâncile calcaroase, ce acoperă vârful Cioclovinei, de unde a trebuit să mergem, o bucată din potecă, ţinându-ne cu mâinile de stânci, după care am urcat mereu, până în vârf, unde este Schitul, altitudinea de 957m.
Biserica micuţă, ocupă vârful muntelui, construită la 1714 de Nicodim, egumenul Tismanei şi Pătru Obedeanu, mare sărdar, părăsită din 1940 şi deteriorată, refăcută în anul 2000, acoperită cu tablă ce o face vizibilă de la mare distanţă, pictată de un valoros pictor, Grigore Popescu, din Câmpulung Muscel, care pictează în frescă. Am privit căsuţa maicilor şi priveliştea din jur, nemaipomenit de frumoasă. Spre sud, Mănăstirea Tismana, satul Tismana cu lacul de acumulare, Depresiunea Celei- Tismana cu dealurile ce o închid în sud (Celei, Godineşti şi Sporeşti). La nord munţii Frumosul, Boul, Oslea, şaua ”La Suliţe” pe unde se trece spre Pasul Jiu-Cerna; bazinul râului Pocruia, Drumul Plaiului care porneşte din Pocruia şi Tismana şi ajunge la Pasul Jiu-Cerna. Spre vest: Piatra Cloşani şi Munţii Mehedinţi. După ce ne-a vorbit, despre acest schit, Maica Bartolomeea şi, a dat nepoatei câteva cărţi de rugăciune şi cruciuliţe şi am plătit pentru pomelnice de vii şi morţi, am intrat în biserică pentru a vedea pictura şi a face câteva fotografii, am pornit pe poteca întortochiată spre Schitul de Jos. Am coborât în mai puţin de o oră şi, deodată ne-a apărut în faţă luminişul în care este aşezat Schitul Cioclovina de Jos, clădit de egumenul Tismanei, Nicodim şi de Stanca Glogoveanca la 1715. Poteca ajunge mai întâi în partea de vest unde este un izvor cu apă limpede şi rece, se trece ogaşul prin care se scurge apa spre Râul Tismana, în poiana unde este construită biserica şi apoi trei case unde stau măicuţele şi unde sunt primiţi oaspeţii care vizitează aceste locuri. Aici, pe poiană au plantat pomi fructiferi (meri, peri, pruni) şi printre ei sunt aşezaţi stupi îngrijiţi de toate cele patru maici care-şi produc mare parte din hrana zilnică. Am vizitat biserica, am citit istoricul ce se află scris pe o plăcuţă metalică în pridvor, am plătit pentru pomelnicul ce l-am scris, am făcut fotografii ale picturii din interior, cu măgăruşul în faţa bisericii folosit de maici la transportul alimentelor de la Mănăstire la acest schit şi la cel de sus. După ce am văzut biserica, livada, stupina şi am discutat cu măicuţele, am mers la masa de lemn, amenajată lângă izvor, unde, cu mare poftă, după atâta timp şi drum, am consumat bunătăţile ce ni le-a pregătit bunica acasă, am băut apa limpede şi rece de la izvor şi apoi am pornit, pe la poalele Cioclovinei, până la Drumul Plaiului şi apoi pe acesta până la conacul lui Gheorghe Ungureanu pentru a duce un pachet de la Maica Bartolomeea.
După ce am mai stat de vorbă, am mulţumit rudelor mele pentru ospitalitatea caracteristică omului de la munte, ne-am luat rămas bun şi am pornit pe poteca veche, seculară spre Pârâul Cald, unde lăsasem maşina, ne-am urcat şi am pornit spre casă pe distanţa de cei cinci km., cu satisfacţia că am făcut o excursie frumoasă, prin zone deosebite ale Munţilor Tismanei, pe care o s-o ţinem minte mult timp.
Prof. Gh. Călescu Pocruia-Tismana Gorj
