Rezistența și lupta românilor din Transilvania împotriva năvălitorilor de origine fino-ugrică (II) (o scurtă incursiune în istoria României)

Situația se va schimba spre sfârșitul sec.XVIII-lea, când această provincie românească a intrat în componența Imperiului Austriac, dar cu același statut de principat autonom, fiind vorba de tratatele de la Karlowitz (1699) și Pasarowitz (1718) când Imperiul Otoman cedează Austriei Transilvania, inclusiv Banatul. În același timp, regimurile absolutiste din Europa vor intra într-o profundă criză socială și politică, ceea ce va determina în anul 1848 declanșarea unui val revoluționar de inspirație liberală și democratică pe întregul continent, inclusiv în Țările Române. Numai că în Transilvania, aflată sub stăpânire habsburgică, conducătorii revoluției maghiare (Ungaria era și ea integrată imperiului), urmărind refacerea granițelor vechiului regat feudal maghiar, vor intra în conflict direct cu forțele revoluționare din celelalte națiuni aspirante la libertatea lor, din cadrul imperiului, în primul rând, cu revoluționarii din Transilvania. Și este bine să amintim câțiva dintre fruntașii ardeleni-autori ai “Petițiunii Naționale”, adresată ca program revoluționar la Marea Adunare de la Blaj din 3/15 mai 1848 și anume: Simion Bărnuțiu, Gheorghe Barițiu, Andrei Șaguna, Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Eftimie Murgu, Ion Buteanu, Axente Sever, etc. În fața celor peste 40 000 de români transilvăneni, se cerea autorităților de la Viena desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor fără vreo despăgubire, respingerea unirii cu Ungaria, emancipare națională și libertăți democratice, ș.a.m.d. Chiar a fost nevoie de o altă consultare plebiscitară și tot la Blaj (3/13 sept. 1848), unde în fața celor peste 60 000 de români se hotăra apărarea cu orice preț a ființei naționale, în condițiile în care Dieta de la Cluj votase “uniunea” Principatului Transilvaniei cu Ungaria, iar armatele guvernului maghiar conduse de generalul Bem reușiseră să ocupe o parte importantă din Transilvania. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat faptul că împăratul Ferdinand I ducea o politică duplicitară, tocmai pentru a învrăjbi și dezbina și mai mult forțele revoluționare romane și maghiare. Iar în condițiile în care nobilimea maghiară lansase deviza” Uniune sau moarte”, încercând să anihileze orice formă de rezistență a românilor, avea să urmeze și replica deosebit de dârză a moților din zona Munților Apuseni, conduși de către marele nostru patriot Avram Iancu. Au fost momente de foc și cruzimi înfiorătoare, fiind uciși mii de români de către administrația maghiară locală și totuși armatele țărănești române comandate de Avram Iancu, au reușit cu mari sacrificii să transforme Țara Moților într-un veritabil bastion al rezistenței naționale românești. Dar, confruntările militare și politico-etnice erau departe de a fi stopate, întrucât L. Kossuth-conducătorul guvernului maghiar urmărea cu îndârjire alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria, în vreme ce tribunii lui Avram Iancu, organizându-și tot mai bine legiunile militare, au reușit în urma unor confruntări sângeroase să zdrobească în zona Apusenilor și ultimele companii militare de honvezi. Încercările lui Nicolae Bălcescu de a media o înțelegere între conducătorii revoluționari a celor două entități etnice, aveau să se lovească de refuzul arogant, de viitor stăpânitor, a lui Kossuth care nu dorea în nici un chip să renunțe la anexarea Transilvaniei și supunerea românilor. Doar în momentul în care armatele ruso- austriece se pregăteau să înăbușe revoluția, guvernul Ungariei a acceptat o colaborare cu partea română (Proiectul de pacificare), obligându-se să asigure românilor dreptul la folosirea limbii materne și abolirea unor obligații feudale. Numai că, Avram Iancu a refuzat să semneze documentul, fiind convins că înțelegerea era tardivă și mai ales că partea ungară era lipsită de sinceritate. În continuare urmările avea să fie nefaste, cu înfrângeri grele din partea armatelor imperiale pentru ambele mișcări revoluționare, din Ungaria și Transilvania, cu mențiunea că singurul teritoriu care nu s-a aflat niciodată sub ocupație maghiară fost zona Munților Apuseni. Și astfel, începând cu vara anului 1849, Transilvania a trecut sub administrația Imperiului Austriac, iar ca un câștig imediat avea să fie anularea statutului de “popor tolerat”, dar nu și suprimarea libertăților de exprimare, dimpotrivă erau îngrădite prin legile regimului absolutist de la Viena adunările publice și orice revendicare de natură socială și națională. Or, cum și “jugul de fier” habsburgic devenea tot mai greu de suportat, avea să determine reactivarea mișcărilor de eliberare națională cărora Curtea imperială nu le mai făcea față, mai ales că Austria pierdea și războaiele cu Franța și Italia în anul 1859, s-a hotărât abolirea sistemului absolutist de putere și înlocuirea cu un altul constituțional, în plus și o adoptare legislativă referitoare la reorganizarea imperiului pe baze dualiste. Iar de aici, în ceea ce ne privește, pentru așa-zisa fidelitate se recunoștea autonomia Transilvaniei și abolirea hotărârii de unire cu Ungaria, în schimb Banatul a fost inclus în Voivodina, iar Maramureșul și Crișana aveau să rămână incluse teritorial în Ungaria. Este înființată în 1864 și Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, avându-l ca mitropolit pe Andrei Șaguna, după cum, urmare a marilor frământări naționale românești, Curtea de la Viena accepta și alegerea primei Diete a Transilvaniei, unde românii obțin prin vot (1863- Sibiu) și cel mai mare număr de mandate eligibile. Acest lucru va permite și votarea unor legi în favoarea românilor ardeleni, mai exact legea care punea pe picior de egalitate națiunea română cu națiunile privilegiate, iar limba română era și ea recunoscută ca limbă oficială în administrație și interes public, alături de maghiară și germană. Din păcate, pe fondul frământărilor și crizei tot mai puternice din imperiu, Franz Josef este nevoit să accepte un alt sistem de organizare politică și să semneze în iunie 1867 actul dualist austro-ungar, în urma căruia Transilvania a fost încorporată Ungariei. Era un pact odios, de nedreptate, provincia românească pierzându-și astfel individualitatea teritorială și politică, după multe secole (X- XIX) de organizare voievodală și apoi de mare principat autonom. Și totuși, un fapt real trebuie reținut și anume că, Transilvania nu a aparținut Ungariei decât 51 de ani (1867-1918), dar din nefericire, chiar cu știrea Curții Imperiale, supusă unui șir de nedreptăți cumplite, inclusiv prin trecerea la o politică de maghiarizare forțată și de înabușire a aspirațiilor naționale a românilor ardeleni. Totul se dicta în Parlamentul de la Budapesta unde românii aveau din motive de vot cenzitar, un număr foarte mic de reprezentanți. În felul acesta a fost posibilă și adoptarea Legii Naționalităților în anul 1868, prin care se prevedea doar existența unei singure națiuni, inclusiv a limbii unice în instituțiile publice, evident maghiară. Adică, ignorându-se orice drepturi românilor, dar și celorlalte naționalități integrate forțat în granițele Ungariei, acea lege perfidă prevedea că în Ungaria exista “o singura națiune, cea maghiară, unică și indivizibilă”. Și nedreptățile au continuat, intensificându-se politica de asuprire națională și socială, ceea ce a determinat și creșterea nemulțumirilor în randul românilor transilvăneni, dar nu numai, amintind în această direcție, în primul rând mișcarea memorandiștilor (1892-1894) coordonată de Partidul Național Român. S-a trimis împăratului Franz Iosef un amplu document prin care guvernul de la Budapesta era acuzat de o nepăstuită discriminare și exploatare a populației românești din Transilvania, la care, profitându-se și de lipsa de interes și nepăsare a Împăratului, guvernul maghiar a răspuns cu intentarea unui proces rapid memorandiștilor (Cluj- mai 1894), acuzându-i de neloialitate și trădare. În consecință, membrii marcanți ai PNR au fost condamnați și întemnițați pe diferite termene în închisorile din Ungaria. Amintim și câțiva dintre fruntașii memorandiști privați de liberate, singura lor “vină” fiind aceea că au militat cu tenacitate pentru drepturile sociale și naționale ale românilor din Transilvania, anume: Ioan Ratiu, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băsești, Teodor Mihali, Iuliu Croitoru, ș.a.. Numai că vremurile aveau să se schimbe radical odată cu începutul sec. XX, iar declanșarea primului război mondial (1914-1918) și creșterea în intensitate de conștiință și putere a mișcărilor de emancipare națională, au grăbit prăbușirea marilor imperii-țarist și austro-ungar, creându-se astfel posibilitatea ca și românii ardeleni să se elibereze de jugul străin, să se desprindă din granițele imperiului dualist și să hotărască unanim și printr-un mare plebiscit național unirea cu Patria-mamă, România. S-a întâmplat într-un moment fericit, la Mara Adunare Națională de la Alba Iulia, în data de 1 Decembrie 1918. Aici și atunci s-a hotărât “unirea pentru vecie” a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. A fost și va rămâne un moment de glorie pentru întregul neam românesc, iar Centenarul Marii Uniri trebuie privit nu doar cu onoare și mândrie, ci mai cu seamă cu o îndatorire de cinstire prin fapte înțelepte și deplină unitate față de sublimele jertfe ale înaintașilor, apărându-ne cu sfințenie ființa și unitatea națională. Cu atât mai mullt cu cât în astfel de vremuri de mari pericole externe ce se îndreaptau și spre România din mai toate direcțiile, este nevoie mai mult decât oricând de unire frățească în cuget și simțire, de iubire de țară și neam, apărându-ne cu dăruire demnitatea și pământul nostru strămoșesc, suveranitatea și integritatea statului național unitar român.
LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!
Prof. Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here