Noi suntem la începutul Postului Mare.
Venim la Sf. Biserică să ne cercetăm sufleteşte, prin sfintele slujbe. Biserica este un spital duhovnicesc ce-1 vindecă pe om. Este Trupul lui Hristos, înlăuntrul căruia oamenii se tămăduiesc. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă răniile lor duhovniceşti.
Sf.Biserică ne oferă prilejul de a ne înoi viaţa duhovnicească prin post şi rugăciune, ca să fim cât mai aproape de Dumnezeu.
Prin post înţelegem o reţinere, în mod voluntar, de la anumite feluri de mâncare, de la carne şi de la băutură. Dar această înfrânare a trupului prin reducerea hranei are ca scop principal şi refacerea sau îmbunătăţirea vieţii sufleteşti, o înduhovnicire a noastră.
Din paginile Sfintei Scripturi şi din scrisul Sfinţilor Părinţi aflăm că postul nu trebuie să fie numai o reţinere de la consumarea unor alimente, în speţă a cărnii, ci dimpotrivă, el presupune, în primul rând, o înnoire sufletească, o înfrânre de la fapte nesocotite şi nevrednice de numele sau de calitatea de creştin. Deci porunca postului are în vedere nu numai trupul, ci mai cu seamă sufletul.
Postul trebuie să fie un mijloc de fortificare a voinţei, de întărire a celor slabi în credinţă, de îndreptare a celor rătăciţi, de căinţă şi de părere de rău pentru faptele rele pe care le-am săvârşit, de smerenie, de rugăciune mai stăruitoare şi, în chip deosebit, de iertare a semenilor noştri.
Sf. Vasile cel Mare, care a trăit în veacul al IV-lea, scria: “A sosit vremea postului şi a curăţiei, nu numai a depărtării de bucate, ci şi a curăţirii de păcate”. Postul – continua el – poate întoarce pe om la Dumnezeu. Câteva decenii mai târziu, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea într-o predică: “Zici că posteşti?! Arată-mi aceasta prin fapte! Să postească şi ochiul tău şi gura ta! Să postească toată fiinţa ta!” Iar Sfântul Grigorie de Nissa era şi mai categoric când zicea: “Opriţi-vă de la cele rele, potoliţi-vă pofta după avere străină, feriţi-vă de câştigul nedrept, stingeţi în inimile voastre iubirea de arginţi! Căci ce folos dacă gura ta nu se atinge de carne, iar tu, prin răutatea ta mănânci pe fratele tău?!” Postul nostru trebuie însoţit de lacrimile pocăinţei, de rugăciune, de îndepărtarea de tot ceea ce este dăunător vieţii noastre, în genere. Să gândim, să simţim şi să voim numai ceea ce este vrednic de numele de creştin! Să nu mai iasă din gura noastră cuvinte de ocară, de clevetire, de jignire şi mai cu seamă înjurături! Sa trăim deplin cu toată fiinţa noastră, virtuţile creştine pe care ni le recomandă Biserica! Şi dacă prin eforturi de voinţă ne reţinem de la anumite bucate, tot aşa să ne oprim şi de la gândurile rele şi de la păcatele trupului. Astfel, dacă nu ajungem şi la un “post al sufletului” cel al mâncării nu mai are nicio valoare. Postul nu trebuie să fie prilej de întristare, ci dimpotrivă, de bucurie duhovnicească, ştiind că prin el biruim patimile şi plăcerile trupului, pentru că prin el ajungem la înviere.
Sa dăm, deci, postului o valoare spiritual – morală, ca în felul acesta să fie cu adevărat un act de cinste a lui Dumnezeu, o jertfă a noastră pe altarul iubirii faţă de Tatăl ceresc şi Fiul său, care a adus în lume adevăratul post: al lacrimilor, al pocăinţei, al rugăciunii, al iubirii de semeni. AMIN.
Iconom Stavrofor Preot GHEORGHE STOICHIN (Spitalul Judeţean de Urgenţă)
