România a mai primit o factură. Aproape 3 miliarde de lei. Nu pentru autostrăzi, nu pentru spitale, nu pentru școli. Ci pentru decizii proaste, semnate în grabă și abandonate fără nicio urmă de responsabilitate.
Cazul Pfizer nu mai este de mult despre pandemie. Este despre cum funcționează, în esență, statul român: se semnează ușor, se ignoră consecințele și, la final, plătesc alții. Pentru că da, a existat o fereastră de 5 zile în care România putea spune „nu”. Nu o teorie, nu o interpretare, ci o clauză clară. Cinci zile în care cineva trebuia să gândească. Să calculeze. Să-și asume. Cinci zile în care statul român putea evita o gaură de miliarde.
Nu a făcut-o. Ni se spune acum că decizia a fost „justificată”. Poate. Contextul era complicat, presiunea uriașă, iar necunoscutul domina totul. Dar justificarea nu înseamnă imunitate. Nu înseamnă că, la final, nu există răspundere.
Pentru că realitatea este simplă: s-au cumpărat mult mai multe doze decât era nevoie. Fără un plan realist. Fără scenarii alternative. Fără un minim instinct de prudență. A fost o combinație clasică de panică și incompetență, ambalată în limbaj birocratic.
Iar când realitatea a lovit, statul român a făcut ce face de obicei: nimic. Nu a renegociat eficient, nu a gestionat contractul, nu a limitat pierderile. A lăsat problema să crească, până când a devenit imposibil de evitat.
Rezultatul? Proces pierdut. Factură integrală.
Și, inevitabil, aceeași întrebare: cine plătește?
Nu miniștrii care au semnat. Nu consilierii care au avizat. Nu funcționarii care au girat. Nici măcar simbolic. În România, răspunderea este o noțiune teoretică, invocată doar în campanii electorale.
Plătesc, în schimb, cei care nu au avut nicio voce. Cei care suportă deja accize mai mari, taxe crescute și un stat tot mai scump și tot mai ineficient. Pentru ei nu există „clauze de 5 zile”. Pentru ei, factura vine direct.
Cazul Pfizer nu este o excepție. Este regula. Este dovada că, indiferent de dimensiunea greșelii, mecanismul rămâne același: decizia este politică, costul este public.
Iar cel mai grav nu este că s-au pierdut 3 miliarde de lei, ci faptul că nimeni nu pare să considere asta o problemă reală. Într-o țară normală, o astfel de notă de plată ar dărâma cariere și ar declanșa anchete serioase. În România, produce doar explicații și tăcere.
Pentru că, în fond, nu contează cât se pierde. Contează doar cine plătește.
Și, ca de obicei, nu „există” cei care au greșit. Devine halucinant faptul că, în loc de responsabilitate sau consecințe, statul mai trimite o notă de plată, iar cei care au „comis-o” dispar liniștiți din peisaj.
Dragoș Ionică
Foto: Getty Images
