Înainte de a prezenta particularitățile instituției guvernării, în capitolul „Dualități statale”, autorul reproduce spusele filosofului german Hegel despre maturitatea poporului: „Un popor ajunge la maturitate când se constituie în stat cu structuri specifice: structură administrativă (guvern cu prefecturi și primării), judiciară (cu judecători și tribunale), educațională (grădinițe, școli, licee, universități, sanitară(cabinete, dispensare, clinici, spitale și sanatorii). Acceptată în rândul lumii civilizate abia după Unirea după 1859, aceasta se consolidează cu monarhi de statură istorică, până la cel de-Al Doilea Război Mondial: după domnitorul Alexandru Ioan Cuza, regele Carol I, regina Elisabeta, regele Ferdinand I, regina Maria. Urmează o înșiruire a demnitarilor de prim rang: politicieni de clasă europeană; patrioți întregitori de țară; militari de înălțime strategică, apoi clădiri instituționale monumentale: palate, muzee, edificii culturale, gări. Autorul reține rolul lui Carol al II-lea în domeniul culturii, urmând apoi o pleiadă de intelectuali români de talie europeană. Deși statul român interbelic a avut merite deosebite, a fost marcat și de vulnerabilitatea instituțională. Nicolae Grosu susține că în decembrie 1989 a avut loc o diversiune cu aparență de revoluție, a fost o „lovitură de eșalon”.
În continuare, autorul dă citate aparținând unor personalități de astăzi. Petru Creția, în cartea sa „Vocea Națională”, preciza cu întristare că societatea a picat din propria alegere, pe mâinile oamenilor vechii puteri, iar scriitorul Felician Pop este convins că „în imensa lor majoritate, sunt puii vătafilor comuniști și securiști de ieri”. Tot Felician Pop arată că ,‚pârghiile de putere ale nației se află, poate pe vecie, în mâinile unor inși care s-au ridicat aproape numai prin ticăloșie și trădări, adică „niște indivizi obtuzi, mulți aflați în stare de aculturalitate, dotați cu o inteligentă larvară”. „Dușmanul patriei mele, cel mai perfid, nu este undeva afară, ci chiar înăuntru, rozând ca un cancer nemilos”.
După marele istoric, academicianul Florin Constantiniu, clasa politică postdecembristă este „cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din întreaga istorie a poporului român.”
Cu toate aceste situații, stări de fapt (haos, lenevie, vulgaritate, sărăcie, mizerie, dezbinare, invidie, hoție, agresivitate) autorul constată că sunt și oameni de mare valoare, olimpici internaționali la concursuri internaționale de inventică, tineri foarte talentați. Aceștia trebuie să îndeplinească cinci condiții: să aibă pondere, peste 50% să ocupe poziții cheie în economie, educație, guvernare, justiție etc., să aibă unitate, civism și voință.
Partea a patra, și ultima, reprezintă un fel de postfață cu titlul „Cuvinte-înapoi”, care cuprinde: aprecieri, mesaje, puncte de vedere, judecăți de valoare din partea unor personalități, de regulă români, aflate în țară sau peste hotare: Mexic, SUA, Canada, oameni de diferite profesii: profesori universitari, cercetători, ingineri, jurnaliști, scriitori, generali etc.
O apreciere la prima-vedere este din partea gorjeanului nostru, Dan Pupăză, profesor de matematică, organizatorul unui eveniment „La Arcani, județul Gorj, în ziua de 23 septembrie 2017, la lansarea Cărții „Blestemele nației române” în care autorul cărții, dr. Nicolae Grosu a expus „cu prestanță de PRIM-MINISTRU”.
Prezentăm asemenea aprecieri, mesaje etc.: „Sunteți un intelectual de elită cu strălucire diamantină a minții și cu intuiția trează a ceea ce s-a petrecut în biata noastră țară” (Carmen Oltenaşu, cercetător senior în fizica atomică); „O carte de luminare civică scrisă de o minte luminată” (Inginer Marilena Șerbănel, cercetător științific); „Această carte m-a împietrit și m-a sfărâmat ca pe o piatră străpunsă de trăsnet, căci nu am mai citit o asemenea abordare” (Carolina Orza, licențiat în științe militare, Timișoara); „În această carte, enunțurile sunt penetrante și precise ca spoturile de laser” (Claudiu Goran, pastor adventist); „O excelentă tomografie sociologică a României” (prof. universitar dr. Emerit Constantin Brătianu); o destăinuire colegială: „Citind pasaje din această carte, am avut senzația unui dar căzut din cer, fiindcă, astfel, primeam, în chip neașteptat, răspuns la întrebări, pe care mi le pusesem de multă vreme.” (Simona Grazia-Dima, scriitor redactor „Revista Română de Sociologie”); o consonanță de editor: „De câte ori recitesc această carte, tot de atâtea ori retrăiesc suferințele țării” (Nadia Fărcaș, directorul Editurii Ecou Transilvan).
Această carte scrisă de Nicolae Grosu, doctor în sociologie, sociolog de elită al țării, conștient că „nimic nu e mai frumos ca adevărul” (Caragiale), reprezintă o radiografie a societății românești în devenire istorică și este scrisă într-un stil nonredundant, cu utilizarea mijloacelor lingvistice celor mai potrivite pentru formularea și exprimarea cât mai limpede a ideilor, într-o înlănțuire logică a acestora, așa fel încât cititorul să înțeleagă cu ușurință conținutul. Societatea românească în care trăim corespunde întru totul celor prezentate în această carte: haos, dezbinare, scindare, polarizare, discriminare, corupție generalizată, favoritisme, nepotisme. Un președinte de consiliu județean, prins în flagrant cu mită, avea un copil în guvern, iar nevasta în parlament. Ca la noi la nimenea. În carte, societatea românească postdecembristă este considerată a fi neocomunistă. Să ne amintim de exclamația rostită de Traian Băsescu, adresându-se lui Adrian Năstase, ambii competitori la candidatura pentru președinție: „Ce blestem pe țara asta să candideze doi foști comuniști!”
Cartea lui Nicolae Grosu este un exemplu de precizie, concizie și de rigurozitate științifică.
Autorul își începe și termină deosebita scriere cu câte un citat din Eminescu: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în față și-a recunoaște adevărul”, la care adăugăm citatul aparținând lui Emil Cioran scris pe aripioara ultimei coperte: „N-am întâlnit om care să aibă o mai slabă aderentă la valori ca românul”.
Constantin E. Ungureanu
