POMPILIU MARCEA și destinul romanului postum „Pacient în Galapagos”

Sala Perpessicius a Muzeului Național al Literaturii Române a găzduit, la 29 aprilie 2023, o impresionantă manifestare dedicată cinstirii memoriei remarcabilului critic, istoric literar și profesor universitar Pompiliu MARCEA de la Facultatea de LITERE din Capitală, al cărui destin s-a frânt brusc în condiții ciudate, în martie 1985, înainte de a împlini 57 de ani. Au fost prezenți: acad. Gheorghe Chivu, președintele Secției de filologie și literatură a Academiei Române; Corina Marcea – Millo, fiica universitarului omagiat; reputatul critic și istoric literar Zenovie Cârlugea, director al periodicului cultural „Portal-Măiastra” din Târgu Jiu, autor al studiului introductiv la romanul scris de Pompiliu Marcea, dar apărut postum; remarcabilul scriitor și publicist Nicolae Dragoș și Ion Marcea, nepotul criticului, președintele Fundației Culturale „Pompiliu Marcea” (Târgu Jiu). Manifestarea a fost moderată de tânărul și talentatul literat Alexandru Dumitriu.
Tulburătorul roman „Pacient în Galapagos”, scris în 1983, n-a putut apărea în timpul vieții autorului, deși el l-a predat editurii „Eminescu”, care l-a refuzat „din cauza mesajului său”. În anul 2022, el a apărut la Editura Actual din Cluj-Napoca, sub îngrijirea fiicei autorului, Corina Marcea-Millo. Cartea a fost lansată oficial în cadrul manifestării de la Muzeul Național al Literaturii Române, anticipând, totodată, împlinirea, la 20 octombrie 2023, a 95 de ani de la nașterea distinsei personalități a literelor și culturii române.
Între vorbitorii de la lansarea cărții s-a aflat și publicistul Dumitru Constantin, nepot după soție al autorului romanului, a cărui intervenție o publicăm în continuare.

UN TRIPTIC LĂMURITOR
Misterul unei destăinuiri. În acea zi de vară, sala de consiliu a Facultății de Limbă și Literatură Română (cum se numea pe atunci) era plină de personalități universitare, cele mai multe fiind cadre didactice la prestigioasa instituție de învățământ superior, dar și din afara ei, dintre ele detașându-se celebrul, încă de pe atunci, Șerban Cioculescu. Purtând o cămașă cu mânecă scurtă, eram afectat într-un fel de răcoarea din sala ale cărei ziduri groase opreau căldura de afară, creându-mi un anume disconfort, m-am așezat la una dintre extremități, mai aproape de ușă, ca, la nevoie, s-o zbughesc la căldura de afară. Dar, cum asistam în premieră la un doctorat, m-a subjugat tot ce se spunea în sală, chit că pe unii dintre vorbitori nu-i cunoașteam. Șerban Cioculescu, președintele comisiei, conducea lucrările cu nonșalanța-i cunoscută, făcea un minicomenariu pe o idee din lucrarea de doctorat a lui Pompiliu Marcea consacrată lui Ioan Slavici, care fusese deja recompensată prin premiul acordat de Academia Română, amănunt pe care, uneori, Cioculescu părea că-l ignoră sau chiar îl contestă, când, de fapt, cu măiestria-i cunoscută, în final îl puncta și mai apăsat, lăudând-o și punând-o pe un piedestal tot mai înalt. Apărea în dezbateri și câte un moment în care, datorită unui detaliu, părea că se inversează totul, iar „regele amănuntului”, cum i se zicea lui Cioculescu, își etala cu brio această calitate, de fapt erudiția sa legendară, pentru ca, în final, să rostească iarăși un laudatio la adresa autorului tezei de doctorat. Pe măsură ce trecea timpul, eram tot mai fascinat de spectacolul intelectual la care asistam, alți vorbitori, cu tot tonul lor sobru de universitari ce citiseră cu creionul în mână lucrarea respectivă de doctorat întreținând aceeași atmosferă destinsă și distinsă.
În acest context atât de plăcut și de interesant mi-a reținut atenția un domn așezat în diagonală în fața mea. Îmbrăcat într-un costum cu o croială cum nu mai văzusem, avea o față care, cândva, aparținuse unui june prim și afișa o distincție deloc ostentativă. Asculta atent, imperturbabil, tot ce se spunea în sală, devenind tot mai enigmatic pentru mine, care, aflat în dreapta profesorului de Limbă Română din Facultate, Ion Diaconescu, nu îndrăzneam să-l întreb cine este acel domn, deși auzisem o frântură dintr-un răspuns dat vecinului său, profesorul Grigore Brâncuși : „Nu vezi ce costum de stofă englezească, cu croiala interbelică are ?” (Mai târziu am aflat că i se zicea „Făt Frumos din Teiu”, aceasta fiind comuna sa natală). Când intervențiile s-au terminat, iar Șerban Cioculescu se pregătea să anunțe verdictul comisiei, s-a ridicat în picioare persoana care-mi reținuse atenția.„Domnilor, deși, aparent, ceea ce voi rosti eu acum pare să nu aivă legătură cu teza de doctorat și autorul ei, vă rog să-mi permiteți să vă destăinui următoarele: cum știți, cred, eu am avut un accident de libertate (formulă pe care avea s-o mai repete), ce pare mic la o anumită scară a istoriei, dar, pentru mine, a avut dimensiunea unui ocean galactic. În timpul lui, dimineața, la prânz, seara și noaptea, adică oricând, visam mereu să ajung să-i mai sărut mâna măicuței mele, Leanca din Teiu (amănunte ce le-am refăcut ulterior pentru că, pe loc, nu le reținusem cum trebuie – n.m.), și să-mi îmbrățișez soția și fiica dragă. Dorul acesta sempitern de ea și de ele, ce mi-a hrănit mereu viața de acolo, a luat sfârșit într-o bună zi, dar nu l-am uitat niciodată. Este acel dor prin care îți arăți simplu și direct recunoștința față de cineva drag și pentru tot ce reprezintă el pentru tine. Ei, domnilor, și tu, Șerbane, cel mai vechi și mai bun prieten al meu, aflați aici că, dacă mai există cineva căruia i-aș săruta mâna așa cum sărutăm mâna taților sau bunicilor noștri în clipe unice și astrale, acesta este un OM deosebit pentru mine, autorul monografiei pentru care dumneavoastră îi acordați pe drept doctoratul în literatură. De ce aș face așa ceva? Pentru că, dincolo de sprijinul său special imens, uman și profesional, ce mi l-a acordat mereu în vremea din urmă, a făcut astfel încât eu să-i succed în postul ce-l deține și din care este promovat. Pe scurt, dânsul mi-a mărturisit că se ridică de pe acel scaun doar după ce va ieși decizia de numire a mea. Este domnul Pompiliu Marcea !”
S-a așezat pe scaun în vreme ce, în sală, domnea o liniște ciudată, pe care a spart-o, tot Cioculescu: „Nicule, ești incorigibilul epatant care epatează!”, a spus cunoscutul istoric literar. Dincolo de cele auzite și de felul în care fuseseră spuse, aveam o nedumerire mare. Mai întâi, auzind cuvântul sempitern, care, mărturisesc, m-a șocat – de altfel și profesorul Ion Diaconescu îl rostise mai tare imediat -, îl citisem într-un articol semnat de Vladimir Streinu într-un articol din revista „Luceafărul”, în rubrica proaspăt inaugurată „Distinguo”. Cum, Cioculescu îi spusese ”Nicule” celui care-l rostise în finalul reuniunii din sala de consiliu, am avut misiunea să veghez ca toți cei de față să meargă la cheful tradițional de la restaurantul Capșa. Acolo, la un moment dat, am aflat că acel Nicu era Nicolae Iordache, care semna cu pseudonimul Vladimir Streinu, colegul și prietenul lui Cioculescu, Pompiliu Constantinescu și Tudor Vianu, iar cât privește misterul celor spuse de el în sala de consiliu a Facultății m-a lămurit Pompiliu Marcea, care mi-a spus că n-a plecat din postul de director al Editurii pentru Literatură Universală, ulterior Editura Univers, decât după ce s-a asigurat că îi succede Vladimir Streinu, care, astfel, era reabilitat total după stupida sa condamnare la șapte ani în lotul scriitorilor Noica-Pillat, din 1959, din care a executat aproape trei ani, el având un plămân lipsă…
O replică și autorul ei. Pe 9 mai 1983, între filele speciale scoase zilnic de Redacța Buletinelor Informative de la Agerpres și destinate conducerii de partid și de stat din care un set primeam și noi la revista LUMEA, la care eram redactor, s-a aflat și cea cu nr. 2304, pe care o păstrez și azi, și care conținea traducerea articolului „Cu pumnii împotriva istoriei” apărut în revista moscovită „Literaturnaia Gazeta” nr. 18 din 4 mai 1983, în care, autorul, Pimen Buianov, critica violent trilogia „Pumnul și palma” apărută la Editura „Eminescu” și semnată de Dumitru Popescu, care, la ora aceea, era membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, rector al Academiei de partid „Ștefan Gheorghiu. A fost un moment pe care istoricul Vasile Buga, cel mai reputat specialist al nostru în relațiile dintre România și URSS, l-a apreciat ca făcând parte dintre noile „accente de încordare, determinate de viziunile diferite asupra unor probleme de istorie”. Mai concret, autorul moscovit denunța faptul că, „în ultimii ani, în literatura română se manifestă tendința îngrijorătoare spre revizuirea a ceea ce s-a statornicit de mult” și erau denunțați scriitorii care „creează parcă o istorie proprie pe care o interpretează cum vor, intrând adesea în contradicție cu faptele”, între aceștia Dumitru Popescu fiind criticat pentru că în descrierea Moscovei și Leningradului și a contactelor cu cetațenii din „măreața” URSS „nu prea rămâne în urma scriitorilor și ziariștilor burghezi care și-au format mâna în proferarea antisovietismului”. Etc. Cum făcusem și în alte dăți, i-am dat și lui Pompiliu Marcea să citească fila Agerpres cu articolul respectiv, amănunt de reținut pentru ce a urmat, întrucât, la cel mai înalt nivel, s-a decis să se răspundă atacului din „Literaturnaia Gazeta”. Ca urmare, în nr. din 12 mai 1983 al revistei „România literară” a apărut articolul „Cu foarfecele împotriva adevărului”, semnat de Pompiliu Marcea. Era un articol dur, dar la obiect, autorul remarcând, între altele, că este comentat un roman netradus în limba rusă și într-o manieră tendențioasă. Din surse concordante știu că articolul semnat de el în „România literară” a fost citit și aprobat fără nicio modificare la cel mai înalt nivel, dat fiind că se angaja astfel o polemică deschisă nu doar între principalele reviste literare de la București și Moscova, ci între cele două partide comuniste și între cele două țări. În același context aș vrea să mai spun, în premieră, două lucruri. În primul rând, Pompiliu Marcea a propus – și forurile diriguitoare românești au acceptat – ca în „România literară” să se publice concomitent cu articolul său și cel apărut în „Literaturnaia Gazeta”, astfel încât cititorii români să înțeleagă mai bine de ce a fost necesară reacția Bucureștiului la atacul moscovit.
În al doilea rând, am aflat pe cale particulară că, atunci când s-a decis să se răspundă la comentariul din revista sovietică, ar fi fost desemnați, pe rând: prof. univ. Ion Dodu Bălan, coleg de catedră cu Pompiliu Marcea la Facultate, istoricul literar Valeriu Râpeanu, directorul editurii „Eminescu”, cea care avea să refuze publicarea romanului „Pacient în Galapagos”, și, în fine, poetul Ion Brad, toți trei apropiați lui Dumitru Popescu, dar fiecare articol scris de fiecare dintre cei amintiți a fost respins, Pompiliu Marcea reprezentând a patra variantă și fiind propus de la alt nivel, iar comentariul său a fost acceptat „din prima”, cum se zice. De notat că, în cronica raporturilor româno-sovietice, acest episod nu este considerat unul minor. Astfel, în cele două ediții ale consistentului său volum „Pe muchie de cuțit”, apărute în 2013 și 2022 și consacrat acestor raporturi bilaterale, amintitul Vasile Buga îi alocă o pagină întreagă. De asemenea, în amplul său volum de „Memorii” din 2022, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, cel mai bun istoric din România de azi, vorbește separat despre acest episod.
Șerban Cioculescu: „Evident, Marcea!” Înainte de a încheia, „pour la bonne bouche”, cum se zice nu doar în lumea literară, o întâmplare elocventă ce l-a avut în prim plan pe cel a cărui carte postumă o lansăm azi, aici: fostul președinte al Uniunii Scriitorilor, regretatul academician Dumitru Radu Popescu, a povestit public în câteva rânduri, inclusiv subsemnatului, că, atunci când Uniunea urma să-l sărbătorească pe amintitul Șerban Cioculescu la împlinirea vârstei de 80 de ani, acesta a fost întrebat cine ar dori să vorbească la manifestarea omagială respectivă. „Pompiliu Marcea !”, a răspuns fără ezitare ilustrul sărbătorit.
Dumitru Constantin

P.S. Același lucru a dorit Pompiliu Marcea să facă și cu Nicolae Manolescu, cum a făcut și cu Vladimir Streinu, un gest nobil. În anul 1970, Pompiliu Marcea, fiind Șeful Catedrei de Istoria literaturii române a Universității București este propus, să predea mai mulți ani în Germania la universitățile Koln, Bonn, Acchen și Dusseldorf, după ce în anii 60, predase în Franța, la Sorbona, și l-a rugat pe colegul lui de catedră Nicolae Manolescu, să îi succeadă în funcția de Șef al Catedrei de Istoria literaturii romane a universitatii, funcție pe care N. Manolescu nu a deținut-o niciodată, dar acesta a refuzat. După anul 2000, apare „Istoria critică a literaturii române” scrisă de Nicolae Manolescu, dar Pompiliu Marcea nu și-a găsit locul cuvenit și se pune întrebarea firească, oare de ce? În anul 1965, Pompiliu Marcea a fost primul scriitor român care a scris cea dintâi monografie completă despre scriitorul transivănean I.Slavici, carte care a primit premiul Academiei Române ”B.P.Hașdeu”. Poate faptul că Pompilu Marcea venea dintr-o pătură socială foarte săracă, fiind fiu de țărani moșneni, pe când N. Manolescu provenea dintr-o pătură socială superioară, de intelectuali și probabil n-ar fi dorit să-i succeadă lui. Unchiul meu îmi spunea că era invidiat, chiar urât de unii colegi de breaslă, fii de intelectuali, boieri, oameni bogați „pentru că nu puteau accepta, nu le venea să creadă cum un fiu de tărani a putut să ajungă pe cele mai mai înalte trepte ale culturii române”. Poate faptul că, P.Marcea a publicat volumul „Lecturi fidele”, foarte apreciat de specialiștii vremii, și nu numai, în 1976, replică la prima „cărticică” a lui N. Manolescu „Lecturi infidele”, apărută în 1966. Poate faptul că, P. Marcea își ia gradul de prof. univ. în 1976 iar N. Manolescu îl ia după anul 1990, dupa Revoluție, iar titlul de doctor în filologie P. Marcea îl ia în 1968 iar N.Manolescu în 1976. Poate faptul că, în 1977, lui P.Marcea îi apare cartea „Umanitatea sadoveniană de la A la Z”, un dicționar de personaje asemenea lui Balzac în Franța și Dostoievschi în Rusia, carte unică, de pionierat în literatura română de la origini până la apariția ei. Trilogia despre Sadoveanu scrisă de P. Marcea este unică în literatura română după trilogia lui Eminescu de G. Călinescu. În anul 1982, când acad. Șerban Cioculescu împlinea 80 de ani de viață, Academia Română și Uniunea Scriitorilor din România i-au organizat omagierea și întrebându-l cine ar dori să vorbească, acesta a răspuns „POMPILIU MARCEA”. Atunci au tras concluzia că la acel moment, Ș. Cioculescu îl considera cel mai mare critic literar al țării. Și G. Călinescu a spus: „O minte ca a lui Pompiliu Marcea se naște într-un popor o dată la 100 de ani”. În anul 2014, prof. emerit Ștefan Cazimir al Universității București spunea: „Și astăzi se predă în universitate după cursurile lui Pompiliu Marcea”. P. Marcea era „tobă de carte” așa cum spuneau D.R.Popescu, V. Râpeanu, D. Săraru, D. Grigorescu etc. „de le era teamă colegilor de breaslă să abordeze o temă literară, dacă nu erau foarte bine pregătiți”. Până în 1985, anul asasinarii sale, P. Marcea a scris 15 cărți dintre care un roman interzis de cenzura comunistă iar N. Manolescu 12. „În pofida meritelor incontestabile ale lui P.Marcea, istoric și critic literar nu și-a găsit loc nici în Istoria critică a lui N. Manolescu, nici în Istoria literaturii române contemporane a lui Alex Ștefănescu. P. Marcea ne apare un autor instruit, cu o bogată cultură generală, cu un scris sobru. P. Marcea a iubit literatura mai mult decât pe sine, de aici a izvorât și spiritul de sacrificiu, fiind un adevărat apărător al limbii si literaturii române” spunea Eugen Velican în anul 2016. Alex Ștefănescu a fost studentul lui N. Manolescu și discipol al acestuia.
În luna mai 2023, când i-am dăruit romanul „Pacient în Galapagos”, carte interzisă în anii 80, domnului N.Manolescu la Tg-Cărbunești, unde era Președinte de Onoare la „Festivalul Internațional de poezie Tudor Arghezi”, mi-a spus următoarele: „Venind de la Tg-Jiu spre Tg-Cărbunești am văzut în localitatea Scoarța, Căminul Cultural ce-i poartă numele și bustul din bronz a lui Pompiliu. Nu știam că este de aici. Am fost colegi de catedră la Universitatea din București dar n-am știut că a scris și un roman. Mirat, l-a răsfoit și a spus că o să-l citească cu atenție”. Și atunci, rămane o enigmă de ce Pompiliu Marcea pe care îl cunoștea atât de bine Nicolae Manolescu, nu a fost prins în „Istoria critică a literaturii române”?
Ion Marcea