În cea doua jumătate a secolului al XIX-lea, concepţia raţionalistă exprima reacţia pozitivistă a omului faţă de lumea naturală, care nu era decât răsfrângerea divinului în limitele lumii sociale decăzute, ştiut fiind faptul că morala divină în inepuizabila sa taină, nu corespundea celor afirmate de concepţiile raţionaliste, mai ales că logica nu este Logo¬sul, iar, între ele se întinde un abis de netrecut, un gol care înseamnă întreruperea continuităţii. În acest labirint al decadenţei, Eminescu a înţeles că e imposibil să închizi infinitul în finit, divinul în natural sau în social, mai ales că Apostolul Pavel ne-a lăsat o expresie eternă a simbolismului autentic în cunoaşterea divinităţii ca perfecţiune a moralităţii: „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte de¬plin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin!”, ceea ce înseamnă că Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu printr-o oglindă, într-un fel întunecos, adică, metamorfozat simbolic. Pentru marele nostru geniu, cunoaşterea definitivă a lui Dumnezeu, vederea faţă către faţă, e păstrată altui plan mai profund, credinţei în Dumnezeu şi în valorile Sale morale! De fapt, raţionalismul, în cunoaşterea divină, refuză să admită că această oglindire e confuză; pentru el, conceptul raţional e susceptibil să reflecte esenţa morală a Lui Dumnezeu şi să pătrundă în Taina divină! Spre exemplu, teologia apofatică a lui Dionisie Areopagitul, cunoscută ca o teologie negativă sau «via negationis», este un tip de gândire teologică ce încearcă să-l descrie pe Dumnezeu, Binele Divin, prin negație, dincolo de valorile morale, iar, acest lucru înseamnă pentru Eminescu însuşi faptul că cei mai mari gânditorii religioşi se raliază adevărului enunţat de Nicolas de Cusa, cel care vede în divinitate «coincidentia oppositorum» sau o identitate a contrariilor, ce ne apare ca o antinomie pentru raţiune, fiindcă asumarea valorilor morale ale teologiei nu este adap¬tată unei forme de realitate în care contrariile sunt compati¬bile cu imoralitatea societăţii, ci, ea este supusă legilor logice despre identitate şi contradicţie!
,,De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”!
În consecinţă, pentru Eminescu, aceste legi logice nu pot explica niciodată natura divinităţii, mai ales că toate dogmele creştinismului care exprimă faptele şi întâmplările vieţii spirituale au un caracter supra-logic şi supra-raţional, fiindcă depăşesc legea identităţii şi a con¬tradicţiei în termeni! Ca o consecinţă, cunoaşterea religioasă a fost întotdeauna simbolică, împotriva teologiei şi a metafizicii raţionale, a scolasticii şi a tendinţei sistemelor social-politice de a manipula conştiinţele oamenilor prin sloganuri demagogice şi fără conţinut! De aceea, cunoaşterea Lui Dumnezeu nu a fost, şi niciodată nu poate să fie o cunoaştere raţională, abstract-intelectuală, ci, întotdeauna a fost adăpată la altă sursă pe care numai geniul eminescian o poate surprinde! Teologiile scolastice şi de metafizică raţională au un caracter limitat, dincolo de tabla de valori morale autentice, pentru că toate sunt adaptate lumii şi omului natural, cu incantaţii sociale şi nu au decât o valoare pragmatică şi juridică strict contextuală! În creştinism nu sunt absolute decât faptele tainice, minunile care sunt în folosul oamenilor năpăstuiţi, iar, gândirea care le comentează e întot¬deauna relativă şi aplecată spre manipulare! În contextul eminescian, simbolismul teologic se justifică prin faptul că Dumnezeu e cog¬noscibil şi incognoscibil în acelaşi timp, accesibil şi inaccesibil prin deducţiile logice! Divinitatea este un obiectiv de o infinită şi de o inepuizabilă cunoaştere, veşnic nepătrunsă în profunzimea sa, mai ales că această cunoaştere este un proces dinamic ce nu e desăvârşit în nici o categorie fixă şi statică a gnoseologiei filosofice, iar, limitele stabilite de agnosticism nu există! Poate, numai gnoza, căutând întotdeauna mai departe şi mai profund, devine efectiv posibilă, căci cunoaşterea lui Dumnezeu este o mişcare infinită a spiritului în el însuşi! În opera eminesciană, misterul există veşnic, nu poate fi epuizat nicidecum, iar, acest adevăr se exprimă prin simboluri irepetabile ce scapă oricărei cuprin¬deri prin judecata care întotdeauna limitează şi impune un final dincolo de care nu mai e o Taină a Lui Dumnezeu! Acolo unde se încheie şi se pierde domeniul cunoaşterii raţionale şi al înţelegerii logice, aplicabilă doar lumii naturale limitate, începe domeniul cunoaşterii simbolice şi al simbolului aplicabil explicaţiei divine! În contextul valorilor morale divine, pentru Mihai Eminescu, prin actul creaţiei geniale, devine posibil de elaborat un concept pozitiv despre fiinţa absolută, căci, în ceea ce priveşte arta poetică şi credinţa curată, toate conceptele pozi¬tive se destramă prin contradicţii de neîmpăcat, mai ales că viaţa interi¬oară a divinităţii nu se poate gândi prin analogie cu afectele omeneşti sau cu valorile morale denaturate! Pentru Eminescu, care trăia în labirintul unei societăţi fără morală divină, valorile morale ale propovăduirii Lui Dumnezeu, de care ne vorbeşte teologia catafatică, bazată pe cunoaşterea Lui Dumnezeu prin afirmare, sub aspect logic sunt contradictorii şi provoacă obiecţiile raţiunii suficiente, iar, prin incapacitatea sa de a-L cuprinde pe Dumnezeu, conceptul în sine devine unul ateu, dacă neagă existenţa altor căi ale cunoaşterii!
,,A vorbi despre o religie a liberei-cugetări este ceea ce se numeşte în logică o «contradictio in adjecto», este ca şi când ai zice «oţel de lemn»”!
Teologia creştină pare doar tăcută şi reţinută în faţa obiecţiilor raţiunii, în faţa reacţiilor gândirii raţionale, mai ales că raţionalismul şi naturalismul valorilor morale vor fi transferate din domeniul teologic în cel al fiinţei care se caută pe sine ca fiinţă morală! Se pare că atunci va surveni conflictul în care se vor înfrunta cunoaşterea şi credinţa, ştiinţa şi religia, prescripţia etică şi valoarea credinţei morale! Atunci va triumfa ştiinţa şi omul îşi va însuşi domenii din ce în ce mai întinse, iar, acest proces nu poate fi stăvilit artificial, nu se poate limita prin procedee extrase dintr-o teologie naturalistă şi raţionalistă. Sub infleunţa filosofiei germane, Mihai Eminescu consideră că afirmând dualismul celor două lumi, Immanuel Kant va încerca să apere domeniul credinţei şi dogma religiei pe care le va transfera în sfera subiectului. Desigur, pe această cale a raţiunii pure, credinţa se va pierde, iar religia va fi ascunsă într-un spaţiu restrâns şi obscur al patimilor lumeşti, al obsesiilor nevoilor imediate! Numai simbolismul religios, deli¬mitând sferele spiritului şi ale naturii, limitând competenţa cunoaşterii raţionale, deschizând căi noi de cunoaştere, poate apăra drepturile imprescrictibile prin valori morale şi adevărurile eterne ale vieţii religioase! În concluzie, atunci când ne referim la Mihai Eminescu, care trăia în labirintul unei societăţi fără morală divină, putem spune că teologia raţională transgresează lirica eminesciană, pe de o parte, dincolo de limitele competenţei sale, recunoscând totodată misterele vieţii divi¬ne ca fiind pe deplin accesibile moralităţii creştine, iar, pe de altă parte, geniul eminescian desem¬nează imagini fixe ale experienţei vieţii traumatizate a Poetului, pentru a discerne Taina căilor spirituale în cunoaşterea divină, pentru a susţine infinitatea Lui Dumnezeu, care transcende unui demers realist şi nesimbolist, care nu exprimă niciodată adevărul ultim despre viaţa veşnică divină, un adevăr necesar pentru a înţelege labirintul unei societăţi decadente şi corupte, al unei lumi fără morală divină!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
