Am „promulgat” legile transmodernismului fără a pregeta, în România anilor 2000-2020. L-am impus treptat „grație” și unor fermi susținători precum Basarab Nicolescu, Theodor Codreanu, Lucian Gruia, Adrian Dinu Rachieru, Virgil Bulat, George Mirea, Ion Trancău ș.a. Am creionat, pe parcursul celor două decenii, un program teoretic, o paradigmă estetică, un model poetico-narativ, o meta – și trans-hermeneutică refondatoare, elaborată, starobinskian, în cercuri, din diferite unghiuri, și acestea vizând un integralism conceptual capabil să absoarbă discursul semantopragmahermeneutic; această circularitate am abolit-o experimental în comprehensiunea (aspirând la completitudinea criticii universitare – n.m., I.P.B.), fără a neglija pe cea de întâmpinare și riscând, deseori cu succes, un coeficient de autointerpretare (fiind la o adică deopotrivă poet, romancier, critic și istoric literar, eseist, traducător, autor de tratate pedagogice (și dramaturg pe deasupra) și publicist).
Am îndrăznit să public mai întâi o serie de nouă volume la edituri din Cluj-Napoca și Craiova, am continuat cu trilogia „Reinventarea capodoperei: Arca Metanoia (2016), Schimbarea de paradigmă (2018), Drumul prin oglindă (2020)” ca să-mi încununez demersul metodologic și teoreticoaplicativ întru definitivarea configurării noului curent literar cu o megaistorie literară intitulată ferm: „Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane, tipărită de Editura Tipo-Moldova de la Iași (director Aurel Ștefanachi – n.m.) în 2023 în două ediții și premiată de Uniunea Scriitorilor din România / Filiala Alba-Hunedoara, pe 20 noiembrie 2024, cu „Premiul pentru istorie literară”.
Carmelo Colangelo subliniază că i se datorează lui Jean Starobinski legarea seducției de baza ei formală (și sensul de substratul său verbal). De la un bun început am aderat la abordarea unei opere literare luând în „colimator” structurile-i obiective care mi-au trezit emoția estetică și studiindu-le scrupulos redactate în zeci de pagini, dezvoltând pentru fiecare autor câte o micromonografie a valorilor semantice, a faptelor de compoziție, a imaginarului în acțiune, a metaforelor, a detaliilor recurente, a corespondențelor interne, a tonalităților, a tematizărilor, a rupturilor fonetice, a ritmului temporal al unui text etc.
Am „reinventat” la rându-mi critica intratextuală, întru elaborarea unor metapoetici ce emerg din artele poetice ale scriitorilor puși sub microscopul diseminării corporalității arhitextuale într-o disponibilitate difuză pe care imediat am reconvertit-o într-o replasare a interpretării (și a mea ca interpretant al propriului punct de vedere în centrul operei, apropriindu-mi plăcerea și satisfacția de-a fi trăit ca pe o prezență, ca pe o realitate structurală concretă, (cu precizarea că eu am fost cel care a descoperit-o și a fi proiectat-o în spațiul însuși al chemării pe care cartea a fost capabilă s-o exercite asupră-mi ca receptor transvaluator).
În „Gesturile fundamentale ale criticii” Jean Starobinski ambiționează acea mult râvnită plenitudine posibilă. Ca eminentă figură transdisciplinară și transumanistă (medic psihiatru, savant, scriitor, critic și istoric literar, filosof, comparatist, generalist, exeget al confluențelor și al interferențelor mereu născânde pe terenurile nerevendicate ale interdisciplinarității, și pe deasupra viguros enciclopedist), își luase doctoratul în litere la Universitatea din Geneva cu lucrarea „Jean-Jacques Rousseau. La transparence et l`obstacle”.
Gesturile posibile ale criticii trebuie să fie motivate de răspunsul adecvat la opere (unul metacritic dublat de celălalt: hermeneutic – n.m., I.P.B.), de judecata doctrinară, de atașament față de capodopere, de respect și pentru literatura așa-zis secundară (din care posteritatea va selecta contracapodopere ca-n cazul unor G. Bacovia, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Tristan Tzara, ș.a.), de activarea unei biblioteci redutabile, de rolul memoriei culturale de-a tria operele literare în funcție de ritual, de cuvânt, limbaj, ergon, energeia, construirea unei fabulații, de inventivitatea arhitextualistă, de originalitatea procesului creator / creativ, de matrice cu mai multe niveluri, substraturi până la fundamentele arhetipale ș.a.m.d.
În „Istoria-mi transmodernistă” am schimbat oarecum setul de criterii (deloc dogmatic ci doar neocanonic – n.m.,I.P.B.) bazat pe considerente revizuite, adăugite, ba chiar novatoare, dacă nu inventatoare de ansambluri nuanțate de calificative (fără a-mi automina exigențele precum de pildă, în eon nondogmatic: Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu, Eugen Lovinescu, Mihail Dragomirescu, Gheorghe Grigurcu ș.a.). Limbajul criticii poate deveni parțial limbajul teoriei literare, firește o teorie redefinită în termenii transmodernismului.
Ion Popescu-Brădiceni
