E destul de interesant să vezi că, încă de pe vremea când oamenii abia descopereau cum să se distreze cu cărți sau zaruri, unii pictori s-au apucat să imortalizeze exact momentele de la mesele de joc. Gândește-te la domnii aceia cu peruci și cravate, stând la lumina lumânărilor, încercând să-și păcălească adversarii. Sau la tot felul de tipi dubioși, care te fixează cu privirea și îți ascund cărțile pe la spate. Pentru ei, picturile astea erau ca niște fotografii de profil într-o epocă în care nimeni nu avea cum să apese pe un buton și să obțină o poză instant. Așa s-a scris istoria unor tablouri care, după sute de ani, reușesc să-i fascineze pe toți amatorii de rotiri gratuite, la fel cum îi fascinează și acum jocurile adevărate.
„Trișorii” de Michelangelo Merisi da Caravaggio
Primul tablou despre care vreau să-ți povestesc e „Trișorii” de Caravaggio, un adevărat rockstar al picturii baroce. Omul ăsta nu prea avea frică de nimic și nici n-avea vreo problemă să arate realitatea în toată splendoarea ei, fără perdea. În „Trișorii”, ai doi jucători la masă: unul mai tânăr, pe fața căruia se vede o naivitate de zile mari, și celălalt, ajutat de un complice, care vrea să-l ducă de nas. Pare că tipul ăsta își ascunde o carte la spate, gata să o scoată la momentul potrivit, iar complicele îi face semn despre ce cărți are în mână victima. Practic, te uiți la o scenă de înșelătorie pe față și simți tensiunea, de parcă ai privi un meci de box unde niciunul nu se joacă după reguli.
Impresia pe care ți-o lasă tabloul e că poți fi tras pe sfoară oricând dacă nu ești cu ochii-n patru. Ține cont că, pe la 1594, când Caravaggio a pictat „Trișorii”, jocurile de cărți erau la mare căutare prin tavernele din Roma, iar oamenii veneau să bea, să socializeze și să-și încerce norocul. Unde e noroc, e și șansă de fraudă.
„Trișorul cu Careu de Ași” de Georges de la Tour
Următorul tablou care merită atenția ta se cheamă „Trișorul cu Careu de Ași” și e semnat de Georges de la Tour, un pictor francez din secolul al XVII-lea, faimos pentru felul în care mânuia lumina și umbrele. Tabloul ăsta surprinde momentul în care un jucător, bine pus pe fapte mari, are un as ascuns și e pe cale să-l joace în așa fel încât să câștige tot. Ceilalți de la masă n-au nicio idee despre șiretlic, dar tu, ca privitor, vezi clar că lucrurile nu-s deloc curate. E ca și cum ai fi martorul unei piese de teatru, unde deja știi cine e personajul negativ.
De la Tour a reușit să creeze o atmosferă încărcată de suspans. Când privești „Trișorul cu Careu de Ași”, parcă simți cum îți bate inima mai tare, așteptând să vezi dacă omul e prins sau nu cu mâța-n sac. E fix genul de moment în care, dacă ai fi fost acolo, poate ți-ar fi venit să strigi: ”fii atent la mâna lui!”
„Dispută la Jocul de Cărți” de Jan Steen
Jan Steen era un pictor olandez cu pasiune pentru scenele de zi cu zi, doar că viața de zi cu zi pe care o înfățișa el era adesea plină de gălăgie, vin și scandal. În „Dispută la Jocul de Cărți”, totul pornește de la o mică neînțelegere care, pe măsură ce paharele se tot golesc și se umplu la loc, se transformă într-o ceartă zdravănă. Probabil ai văzut și tu situații de genul ăsta, fie prin săli de joc, fie chiar la vreo petrecere, când cineva simte că a fost „fentat” de cărțile din mână și explodează de nervi.
La Steen, personajele se înfurie, se privesc pe sub sprâncene și parcă aștepți să vezi cum zboară primul pumn. E un haos total, dar fiecare față din tablou are o poveste a ei: unele arată furie, altele satisfacție, unele doar confuzie. Îți dai imediat seama că, de multe ori, alcoolul și orgoliul sunt cele două ingrediente care transformă un simplu joc într-o luptă verbală sau chiar fizică.
„Jucătorii de Cărți” de Paul Cézanne
Paul Cézanne, pictor post-impresionist, a abordat tema jucătorilor de cărți într-un stil cu totul diferit. În loc de trișori sau scandalagii, cum vezi în alte opere, aici ai parte de doi țărani care stau la masă și par complet absorbiți de jocul lor. Nu-i vezi ascunzând cărți și nici complotând pe la spate, doar doi oameni simpli care se concentrează la mutări. Pictura are ceva liniștitor, ca și cum te-ar chema să iei loc lângă ei, să îți pui telefonul deoparte și să te bucuri de moment, fără gălăgie și fără prea multă agitație.
Cézanne a pictat mai multe versiuni ale „Jucătorilor de Cărți”, fiecare având o atmosferă un pic diferită. Unele sugerează o prietenie tăcută între cei doi bărbați, altele te fac să crezi că tensiunea plutește în aer, dar într-un mod reținut, fără scandal. E o cu totul altă perspectivă asupra jocului, una aproape meditativă.
„Câini Jucând Poker” de Cassius Marcellus Coolidge
Probabil că ai văzut măcar o dată picturile cu câini care joacă poker, chiar dacă nu știai cine le-a făcut. Autorul e Cassius Marcellus Coolidge, iar aceste lucrări, apărute la începutul secolului XX, sunt un adevărat fenomen cultural. Poate le-ai observat prin baruri sau reviste vechi și le-ai luat drept caricaturi. La început, au fost folosite în reclame pentru un brand de țigări, iar imaginea câinilor care fumează și fac pe durii la masa de joc a prins rău de tot la oameni.
Atmosfera e și amuzantă, și puțin absurdă. Te trezești că vezi niște câini serioși, de parcă ar fi niște mafioți cu cravată, care pariază oase în loc de bani. E imposibil să nu râzi, dar dacă stai pe gânduri, vezi că autorul a vrut să arate cum se comportă oamenii la joc, doar că i-a transformat în animale. Poate și tu, când te pui la masă cu prietenii, devii la fel, sperând să-ți iasă mâna câștigătoare. E genul de artă care a prins pentru că surprinde perfect firea umană, dar o face într-un mod surprinzător și comic.
Concluzie
Cred că, după ce ai aflat despre aceste tablouri, începi să vezi jocurile de noroc și din alt unghi. Nu mai sunt doar despre bani câștigați sau pierduți, ci și despre tensiune, speranță, bucurie și uneori dezamăgire. Fiecare artist a surprins un moment unic de la masa de joc, fie că e vorba de trișori, certuri sau chiar câini cu trabuc. Iar dacă tot ești prins de atmosfera asta, data viitoare poate o să te uiți altfel la mesele unde se împart cărțile.
