Românul Constantin Brâncuşi (născut în Hobiţa, judeţul Gorj, în 1886) considerat cel mai important sculptor al secolului XX, a murit la 71 ani, la 16 martie 1957, în locuinţa sa din Paris, după o lungă şi grea suferinţă.
În ultimii săi ani de viaţă, cei care l-au îngrijit au fost soţii Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati, care i-au fost şi învăţăcei şi cărora le-a lăsat toată agoniseala sa, cu excepţia lucrărilor aflate în atelier, testate către statul francez. Aceasta, după ce regimul comunist instalat după război în România îi refuzase oferta de a le dona ţării natale, minimalizând valoarea operei sale.
Imediat după moartea lui Brâncuşi, la Paris este organizată, în Str.Verneuil nr. 51, Arondismentul 7, o expoziţie de sculptură în onoarea sa (a treia expoziţie Suzanne de Coninck), cu o amplă participare internaţională, în care este decernat Premiul Emil de Coninck.
La această manifestare au participat, cu lucrări proprii, sculptori consacraţi ori debutanţi din Franţa, Cuba, Grecia, Belgia, Olanda, Israel, Germania, Spania, Chile, Argentina, Suedia, Ungaria şi Polonia (din păcate, niciun român).
Din juriul expoziţiei au făcut parte, printre alţii, Jacques Lassaigne, Carole Giedeon-Welcker şi Stéphane Lupasco.
În deschiderea catalogului– quasi-necunoscut în România –, care cuprinde o fotografie a lui Brâncuşi cu unul dintre câinii săi iubiţi, sunt înscrise cuvântările unor critici şi istorici de artă, prieteni ai sculptorului, la slujba celebrată în biserica română din str. Jean-de-Beauvais, precum şi la înmormântarea din Cimi¬tirul Montparnase.
Toate aceste oraţii funebre scot în evidenţă personalitatea excepţională a lui Brâncuşi şi pierderea ireparabilă suferită de întreaga umanitate prin dispariţia sa.
Reproduc, în traducere proprie, frag¬mente din aceste cuvântări.
1. Din cuvântul lui Georges A. Sallis (prieten al lui Brâncuşi)
„Pentru că niciodată nu vom mai auzi vocea ta cântată care-şi lua zborul din barba-ţi pentru a ne duce într-o ţară de legendă,
Pentru că niciodată nu vom mai vedea ochiul tău strălucitor sclipind de maliţie şi care părea să râdă de ceea ce vedea, dar pe care noi, noi nu-l puteam zări, ……..
Îţi spun adio,
Însă opera ta rămâne, înaltă, pură, luminoasă, mai mult ca niciodată ea va rămâne astăzi şi nu va înceta niciodată să dăinuie.”
2. Din cuvântul lui Jean Cassou (1897-1986), scriitor, critic de artă şi luptător în Rezistenţa franceză, fost primul director al Muzeului de Artă Modernă din Paris)
„Cu Constantin Brâncuşi dispare una dintre figurile cele mai singulare din timpurile noastre. De origine român, şi-a păstrat pentru totdeauna rădăcinile româneşti…
Toţi cei care l-au văzut pe Brâncuşi în atelierul său, acest atelier pe care, înainte de a muri, l-a lăsat Franţei, a doua sa patrie, au fost convinşi că au văzut un om extraordinar într-un loc extraordinar. În fierăria sa, printre uneltele sale, oferind vizitatorilor scaune de piatră sau din lemn, care erau ele însele ciudate, obiecte primordiale de artă ori de cult, înconjurat de lucrările sale care continuau să-şi trăiască viaţa lor primitivă, el apărea ca un Vulcan, un zeu din primele cicluri ale creaţiei, mult înaintea demiurgilor. Apoi, acest zeu a devenit un bătrân pater al munţilor din Grecia arhaică, plin de o înţelepciune… pe care Brâncuşi o răspândea prin maxime şi parabole savuroase …
În clipa când îi spunem adio, un imens sentiment de gratitudine ne încearcă faţă de o asemenea existenţă. Îi mulţumim lui Brâncuşi de a fi fost omul extraordinar care a fost şi de a fi lăsat, prin persoana sa, viaţa sa, arta sa, o mărturie a unor lucruri atât de profunde, de a ne fi lăsat astfel un mesaj etern.
Şi îmi pare că durerea noastră se înnobilează prin datoria pe care ne-o impunem de a servi pios opera sa şi gloria sa.”
3. Din cuvântul lui Henri Pierre Roché (1879-1959), scriitor, jurnalist, implicat în avangarda artistică şi mişcarea Dada, prieten cu mulţi artişti afirmaţi la începutul secolului XX, printre care Francis Picabia, Constantin Brâncuşi şi Marcel Duchamp. Romanul său „Jules et Jean”, publicat la 74 ani, a fost ecranizat de François Truffaut, în 1962.
„Biserica română era arhiplină …Cea mai mare parte din asistenţă ţinea în mână lumânărele aprinse, care plângeau încetişor pe pământ …
Nu era o înmormântare tristă, din contră, Brâncuşi a considerat tristeţea o prostie, o ştiam cu toţii, el nu se temea de moarte. Muncise toată viaţa, în legea sa. Noi putem, poate, să plângem, dar nu el.
La cimitirul Montparnase …ne perindam înaintea mormântului deschis, aruncam asupra lui una din florile albe pe care o mână ni le întindea.
Acolo ne aştepta un obicei românesc pe care şi-l dorea îndeplinit Alte mâini grăbite ne dădeau înfăşurate într-o pânză subţire de mătase, nu o bucăţică, ci o porţie măricică de fiertură românească pe bază de grâu (colivă n.n.) …
Îl revedeam în gând pe Brâncuşi, cu ani în urmă, primind pe unele frumoase femei în atelierul său, punându-le o batistă fină în faţa ochilor, servindu-le cu ouă umplute cu cremă de brânză şi întrebându-le: „Gustaţi şi ghiciţi, ce e?”, apoi dându-le o picătură de alcool românesc (ţuică n.n.) ……..
Cu o zi înainte, cele două infirmiere care îl îngrijeau, îi făcuseră toaleta, îi tăiaseră şi pieptănaseră părul, barba, mustaţa, îi puseseră pe cap o mică bonetă albă. Zăcea acolo, descărnat, destins total şi drăgălaş ca o păpuşă. Mâinile sale puternice, răbdătoare, uneltele sale din carne, cu unghiile pilite, fără nicio pată de bătrâneţe, atrăgeau şi reţineau privirea ……..
Am pornit cu toţii spre capătul cimitirului, la întretăierea bulevardelor Edgar Quinet şi Raspoil, pentru a vedea statuia lui, patinată de timp, care se înălţa acolo. Ea nu reprezintă un singur cuplu, ci toate perechile care s-au idolatrizat şi au fost de nedespărţit aici, pe pământ ……..
Am aflat atunci că şi-a lăsat atelierul şi lucrările aflate acolo, din care unele erau cele pe care le prefera îndeosebi, poporului francez, iar cele câteva milioane pe care le numea „căcărezele” lui, tânărului cuplu de români care l-a îngrijit în ultimii ani, cum mulţi dintre copii nu-şi îngrijesc tatăl ……..
A fost o înmormântare familiară, respectuoasă şi iubitoare, binecuvântată de prezenţa sa invizibilă.”
În anul 1956 vrând, poate să-şi răscumpere într-un fel greşeala, vinovăţia chiar, de a nu fi acceptat moştenirea fabuloasă a lui Brâncuşi, autorităţile române i-au organizat o amplă retrospectivă postumă în parcul Herăstrău din Bucureşti (pe atunci „I.V. Stalin”).
Menţionez, totodată, că în 1957, a apărut la Paris, în Edition d’Art, un volum omagial „Temoignages sur Brancusi” (Mărturii despre Brâncuşi), în care trei nume sonore ale culturii naţionale – Petru Comarnescu, Mircea Eliade şi Ionel Jianu – îi consacră lui Brâncuşi unele studii esenţiale pentru înţelegerea şi preţuirea artei acestuia. Toţi trei îl cunoscuseră pe Const. Brâncuşi, care le acordase prietenia sa.
Fără să se pună de acord în prealabil, toţi trei au tratat acelaşi subiect, dar de o manieră diferită, ajungând însă la aceleaşi concluzii.
Astfel, Mircea Eliade dezvoltă un eseu privind „Brâncuşi şi mito¬logia”, Petru Comarnescu scrie despre „Confluenţe în creaţia lui Brâncuşi”, iar Ionel Jianu este autorul a două studii referitoare la „Tradiţie şi universalitate în arta lui Brâncuşi”şi „Izvoare populare în arta lui Brâncuşi”.
Toate aceste studii scot în evidenţă, pe lângă caracterul profund naţional al artei sculptorului, orizontul universal al creaţiei sale.
SORIN POPESCU
Ex. Preşedinte de Secţie (secretar de Stat) – Consiliul Legislativ
Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Juridice
