1.O transvaluare calitativă
Lui Andrei Novac i s-a decernat Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii „Lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre” Diploma e semnată de președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop.
Continuu să scriu despre acest poet târgujian, căruia i-am acordat și eu Premiul Atelierului Internațional de Poezie „Serile la Brădiceni”, destul de recent, la recomandarea scriitorilor Nicolae Manolescu și Gabriel Chifu.
Cum l-am inclus și în celebra-mi deja „istorie transmodernistă a literaturii române contemporane” sub nonenigmaticul titlu „Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale”, fiind cel dintâi care comit o asemenea „transvaluare calitativă”, redemarez exercițiul meu semantopragmahermeneutic cu o proporțional mărită încredere și speranță că în viitorul imediat va deveni un poet de primă linie a generației sale, mult încercată de vicisitudinile epocii, viciate, iată, chiar în prezentul imediat, de ingerințele Rusiei în procesul alegerilor prezidențiale și chiar parlamentare.
Subliniez că Andrei Novac e un viguros/riguros politician, dotat și în context ministerial, ba și un manager cultural, un promotor al poeților românogorjeni cu prilejul „Zilei Mondiale a Poeziei” (evenimentul s-a produs la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”, vădindu-se unul de excepție – n.n. IPB).
2.O triadă transparentă
Deși Nicolae Manolescu a acceptat teza că volumul triadic „Lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre” e unul preponderent senzual-erotic, eu, personal, avansez o altă ipoteză de comentariu: unul teoretic/ metapoetic/ transcritic, asta pentru a-i remotiva bazele de formă și conținut, idee și mesaj, atitudine și emergență intratextuală acordării înaltului premiu „Mihai Eminescu” al Academiei Române.
Elementele de «ut theoria poesis» sunt împrăștiate în pasta transparentă și fragmentată a discursului liric; astfel, poetul Andrei Novac își întemeiază demersul literar artistic pe triada transparență, claritate, ontologie existențială eroico-tragică a iubirii pe viață-moarte.
Reamintindu-și conceptul eliadesc de „întoarcere”[3], autorul acestei cărți vizează estetica deopotrivă clasică și pe cea baudelaireanoargheziană trialectică a frumosurâtului, specifică filosofiei transmoderniste, reformulată în termenii ei esențiali de mine și acreditată de specialiști precum Theodor Codreanu, Lucian Gruia, Adrian Dinu Rachieru, Basarab Nicolescu, Teodor Vidam, Sonia Elvireanu, Mircea Stâncel, Aurel Ștefanachi, Ion Trancău, George Mirea, Virgil Bulat, Mircea Petean, Petru Ilie Birău, Vasile Vasiescu, Alexandru Sfârlea, Cassian Maria Spiridon, Constantin Stancu, Mircea Bârsilă, Gheorghe Grigurcu ș.a.
3.Tragismul erotic
Acestea fiind motivate irefutabil, să trec la redactarea propriu-zisă a eseostudiului de față repet, dificil, întrucât pariul meu pe scriitorul Andrei Novac va trebui confirmat de autorul însuși prin evoluția sa ulterioară.
O primă observație semnalează relația contradictorie dintre incertitudine și luciditate, dintre epistemologie și desenul interior, ale căror „hărți interioare”, infinite „înaintea altor forme de viață”, datorează legitimizări și preferințe, intersubiective.
Vădind preocupare pentru crearea unei societăți imaginare locuită de autorii trecutului, Andrei Novac se adresează și cititorilor viitori ( poate încă visători . n.n. IPB). Cum Poezia se are numai pe ea însăși, el își asumă o misiune ce-l implică cu înalte responsabilități, atât timp cât imaginația este cea mai științifică dintre facultăți; căci ea singură conține analogia universală, al cărei infinit se extinde mereu.
Andrei Novac ni se arată scriptural ca și cum ar fi descoperit oamenilor legi secrete ale lumii; acestora le oferă adevăruri-corespondență sau de adecvare interpretată liric la „câmpuri uriașe de oameni care au în interiorul lor o inimă care bate cu intensitate fiecare ritm, fiecare măsură” (Carnaval interior).
Tragismul erotic nu-i chiar o noutate; însă acest poet lucid și neoexpresionist optează pentru acel joc permanent dintre-o interioritate de un existențialism parcă implosiv și o exterioritate în care „doar lumina te face contemporan cu moartea”.
Autenticitatea textualizării ar putea alunga sacrul, căci acesta are solemnitatea dicțiunii. Andrei Novac se pierde programatic în concret convins că în el „trebuie să mai existe ceva, toate rostogolite în cel mai precis mod cu putință”.
Dar ce anume? Oameni care trăiesc din viețile altora, lumea ca o vitrină de vise, răni serioase din care sângele curge cu putere, un ritual bătut în piatră cubică inegală; toate sentimentele contorsionate, sensul forțării totului”.
4.O poezie cumva „americănească”
Abordarea tematică a adorării iubitei incumbă o fatalitate asumată sacrificial. La 20 de ani poetul căzut într-o stare permanentă de somn levitează ca Gellu Naum „ca o senzație permanentă aproape de capătul său, fără mănuși și fără măști (deci în opoziție cu Emil Botta – n.n. IPB) ca o permanentă liniște blagiană.
De ipso et de facto, ca și Lazăr Popescu, poetul târgujian probează din nou gradul zero al limbii poetice; simultaneizarea ubicuă a tot felul de constatări banale devine, ca la Mircea Cărtărescu, un discurs total ce vrea să absoarbă și să integreze poetic orice registru al realului sau al limbajului: un șervețel umed cu capete colorate, cutii goale de coca-cola, un ritm cardiac care oprește toți fluturii, toate negările”, o singurătate controlată, apa murdară a unei zile; textele îi sunt – cum ne indică însuși poetul – precum „câmpurile cu mac ce-și deschid culoarea, devenind lichide și clare”; adică Andrei Novac înclină să împământenească și-n România poezia americănească a cărei caracteristică „respiră sacadat vibrațiile fiecărei vibrații”, pentru acest tip fragil de poezie „viața este toată la îndemână”, „tinerețea a fost o sursă permanentă de luptă” iar „libertatea o sursă permanentă din care orgoliul se hrănește”; pe poetul în contemplație frumusețea îl sperie și-l face să-și pună mâinile la urechi și la ochi.
În esență, ecouri dinspre Adrian Păunescu și dinspre poezia americană reverberează șocant. Adie înspre ochiul scrutător al relectorului profesionist influențe poate dinspre E.E. Cumming (vezi „Poeme erotice”, traduse în românește de Dan Sociu, pentru Editura Art în 2011) sau poate dinspre Louise Gluck (vezi „Rețete de iarnă din colectiv”, traduse tot din limba engleză în cea română de Bogdan-Alexandru Stănescu, pentru Editura Pandora, în 2023).
5.Întoarcerea la verbul dinamizant și la limbajul originar
Dar în ce constă acest „americanism” al poeziei scrise, cu atâta dezinvoltură și lejeritate de Andrei Novac? Desigur în verslibrism, hermetism deliberat, corp disecat sau discorp, teribilism grafic care instigă morfologia, experimentalism temperat, parantezele divagante în verbalism (adică fiecare vers conține câte un verb) excesiv (să fie, brusc, Academia Română convinsă, în actul premierii unei cărți de poezie) de un asemenea fericit aspect semantic? De luat aminte, la o adică!
Cred că, în cazul lui Andrei Novac, e de căutat la presupunerea mea o alternativă mult mai viabilă: aceea a întemeierii unei stilistici poetice, reîntoarsă spre acest recurs strategic la verbul dinamizant al poemului.
Sau cum afirmă undeva Alain Vaillant, că accesul la ființa limbajului îl dă drumul cel mai scurt; iar verbul reinstituie utilizarea pur practică a limbajului pe această cale directă, care desemnează liberă realitatea reflectată în procesul comunicațional.
Și, totuși, Andrei Novac nu renunță la visul unui limbaj originar, căci poezia întruchipează mai curând decât o esență improbabilă a limbajului, acea voință de a fi pe care întreaga literatură o poartă cu sine, paradis pierdut sau urmând a veni ca nostos reînviat ca eros plenipotențiar și „ca rostire semnificantă, ca valoare ritmică, flux verbal, conglomerat de imagini și simboluri, tensiune figurală, ermetism poetic, semnificanță (vezi Alain Vaillant: Poezia. Inițiere în metodele de analiză a textelor poetice; traducerea, cuvânt înainte și note de Bogdan Ghiu, Editura Cartea Românească, București, 1998).
Astfel poetul plonjează inevitabiul prin viață, într-o tensiune care crește mereu, în ritmul alert în care timpul trece fără să poți să te opui; lucrurile importante au o profunzimea a lor, doar a lor; libertatea se strigă până când carnea o să nască furnici și oase; noaptea formele lucidității se fac praf și pulbere; un joc permanent rupe toate distanțele întru refacerea totalului ș.a.m.d.
6.Un poet susținut de propriile-i contradicții
Ca și Edward Estlin Cumming (fost prizonier în 1917 într-un lagăr francez și călător în URSS în 1931 – n.n. IPB) Andrei Novac scrie exact ce vrea să scrie, argonaut și simultan familiar, adică un lirism liniar și tandru, mereu obsedat de clarități infinitezimale.
Pentru Serge Fauchereau (cel din „Introducere în poezia americană”, de la editura Minerva, apărută în colecția de tip BPT în 1974), E.E. Cumming e – citez – un poet „anarhist și sentimental pentru că el mai credea încă în inocență și sinceritate” și totodată „individualist încăpățânat”.
Pentru mine, Andrei Novac e un poet conștient de propriile sale contradicții, de concentrarea manieristă a limbii sale, antimetafizică, datoare constant unei cotidianități obișnuite, convenționale, conservând și consemnând o mobilitate esențial experimentalistă și fără fantezii gratuite.
În schimb poemul e făcut atât cu meșteșugul tăierii/trunchierii; cu finețe artizanală, cu imponderabile insistențe pe nonechivalențele unui imaginar reducționist până la … autoanulare, lăsând loc afirmativității nude, plate, retorice etc. Iar poeticitatea sa e un discurs îndrăgostit.
Un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni
