1.Cele trei valori supreme
Din colţul meu neosocratic, gândesc şi acţionez ca un om obişnuit. Şi ca un om neobişnuit să fiu minţit, înşelat (în aşteptările sale), frustrat (de drepturile sale), discriminat etc.
Am preocupări (re)evoluţionare. Caut adevărul, binele şi frumosul şi – vai mie – de-abia le mai zăresc contururile înceţoşate de mizeria actuală, a unei Românii în cădere liberă, a unei scriitorimi parțial avortate – devreme ce pe Eminescu l-au împins într-o „debara” pe post de „idiot”, „cadavru” ş.a.m.d., iar în locul lui se încearcă consacrarea (sic!) unor semidocţi pornografi, scribomani refuzaţi de idee.
Sunt în plin efort de impunere, în spaţiul cultural-artistic românesc şi european, a unui nou model de interpretare/creare a literaturii superioare, cu bătaie lungă în viitor. I-am zis transmodernitate/transmodernism. În cadrul căruia trei valori se impun ca predominante: cunoşterea – religie, cunoaşterea – filosofie, cunoaşterea – artă. Cea dintâi recuperează sacrul, cea de-a doua rediscută statutul metafizicului, cea de-a treia substituie ideii cuvântul – vibraţie, imaginea ca nouă gramatică a esenţelor.
Cred ca la o asemenea triadă ontologică şi hermeneutică se gândea şi Constantin Brâncuşi în timp ce tripticul de la Târgu-Jiu prindea existenţă: „Masa tăcerii” – o masă a înţelepţilor, a celor doisprezece apostoli ai adevăratei credinţe, a celor douăsprezece luni ale anului ca doispr¬ezece zeiţe ale transcendenţei. Poarta Sărutului – ca poartă a intrării/ieşirii din viaţă, împovărat cu toate întrebările şi răspunsurile lumii, ca tot atâtea îmbrăţişări ale opuşilor/opuselor, întru generică, repetitivă (re)naştere. Coloana Infinitului, ca supremă expresie artistică, simbolică şi autosemnificantă, grăind prin propria-i formă, ci nu prin conjuncturi extraestetice.
2. Constantin Brâncuşi – magician al formelor
Constantin Brâncuşi a descoperit deci în piatră ideea. Care venind ea din fundamentele unor culturi străvechi a părut mai firească decât orice aparenţă. De-atâtea ori ne-am dorit, în vecinătatea operelor sale, să-l fi cunoscut, să-i fi auzit vocea, să-i fi scrutat infinitudinea privirilor. Căci – cine oare i s-ar împotrivi? – privirile sale s-au manifestat la modul absolut şi divin. Ceea ce înseamnă că-n creatorul ivit în lumină din Hobiţa Gorjului (în lumina unei clasicităţi recuperate şi împinse în mileniul al treilea) s-a întrupat nevoia lumii de a-şi esenţializa aspiraţia transorizontică. Acest proces de esenţializare s-a impus definitiv şi a primit aură de tezaur, de zestre lăsată cu limbă de moarte unei comunităţi continuatoare a lui Orfeu.
Toposul lui Constantin Brâncuşi, în care păsările şi himerele par tot atâtea prelungiri ale sinelui într-o eternitate perpetuă dar la fel de nesigură, de halucinantă, în care stâlpii de la pridvoarele caselor ţărăneşti din Oltenia şi-au transferat semnificaţiile în eonii reîntemeietori de univers, are stabilitatea viului şi măreţia pantheonului.
Acest magician al Formelor nu pare să-şi fi epuizat semnalele hierofanice, dimpotrivă, pădurea de simboluri pe care a plămădit-o cu geniul fiinţei sale prototipice reverberează în jur oglinzi în a căror claritate statică stau să nască nebănuite capodopere. O nouă limbă română ori o nouă limbă franceză ar trebui reinventată ca totalitatea operei sale să-şi primească echivalentul semiotic, seria de luminescente corespondenţe.
Târgu-Jiul a primit în dar de la acest geniu hobițean și european opera sa de căpătâi, intrată de-acum în Patrimoniul UNESCO. Astfel orașul e o veritabilă citadelă culturală, estetică, artistică și literară.
3. Motiv al centemplării
Și Mihai Eminescu a sărutat pământul Gorjului. Îngenuncherea lui a fost un legământ cu arheii, cu zeii. Mâinile sale au mângâiat iarba, arborele a protejat izvorul de maculare. Şi astfel a făcut poezie.
Recitindu-1 pe Eminescu, nu pot să uit c-a fost om. Om prin vinele căruia a curs sânge. Nu pot să uit, pentru că fiinţa sa nu s-a potrivit cu aceea a semenilor săi. Nu s-a potrivit şi pace. S-a transsubstanţiat în gândire şi a sacralizat tot ce, prin cuvântul său, a venerat.
De aceea revin şi scriu: istoria s-a rarefiat în idei. Şi noi, răstigniţi, rostim întemeierea ideilor. Mihai Eminescu este marele motiv al contemplării mele. Este împăratul de care nu s-a putut apropia Moartea şi pe care l-a înconjurat cu oglinzi, precum cândva în Siracuza pe Arhimede, sinele cel atoateştiutor.
4.Trasnimaginarul transmodern
O asemenea idee fundamentală ar fi aceea că evoluţia imaginată este definitivată/conturată ca virtuală rezolvare, care se cere ca necesitate, trecută în concret/în real pentru ieşirea din situaţia-limită.
O a doua că, da, transimaginarul validează călătoria numai după ce, abandonând testele succesiv neeficiente, neoperaţionale ale imaginarului, numai după ce soluţia ultimă, concretizată ca unică proiecţie virtuală, are şi puterea de a se concretiza în real, singurul mod de a-şi verifica puterea şi valabilitatea.
Eu gândesc că imaginarul literar propriu-zis nu-şi este/nu-şi poate fi suficient sieşi. Eu cred că-n interioritatea lui fabuloasă găsim mereu un paradis pierdut, o insulă misterioasă, o utopie ce trebuie transcensă. Dar transimaginarul dă imaginarului o dublă deschidere pe care o rezolvă doar legea terţului inclus care traduce transgresiunea dualităţii, ce opune cuplurile binare, ca să se obţină (refacă) unitatea deschisă care cuprinde şi Universul, şi fiinţa umană.
Astfel imaginarul literar nu se confundă cu transimaginarul transmodern (transdisciplinar). Dimpotrivă se diferenţiază net, cel din urmă de cel dintâi, transimaginea e o imagine în devenire, în re(e)voluţie (s.n. I.P.B.); transimaginea ne face să ieşim direct din imaginarul enunţat /scripturalizat/ dicţionalizat/ ficţionalizat şi ne proiectează simultan dincolo de gândire şi fabulaţie/ invenţie şi de ceea ce exista deja într-un fel oarecare. Opera/capodopera este produsul imaginaţiei absolute. În viziune transmodemistă, imaginea nu poate fi redusă la condiţia de semn, ci reevaluată prin dinamismul ei, nici la statutul de metaforă, căci, şi pe acest nivel, limbajul poetic l-a părăsit, intrând în cel al „imaginii integrate”.
„Locul imaginii – opinează Jean Burgos – […] se găseşte în unirea imediată, chiar dacă aparent arbitrară, a unor forţe venite din două lumi diferite şi în prelungirea sau în rezonanţa lor într-o realitate de limbaj, percepută în extensiune şi origine posibilă a tuturor metamorfozelor” (Burgos, 1988, pp. 461-473).
Prima secvenţă a frazei aparţine modernităţii, cea de-a doua transmodernităţii. Imaginarul se oferă sacrificial morţii şi renaşterii sale, cunoaşte mereu resuscitări miraculoase, treceri dincolo de pura reflectare în interioritatea ei sacră şi fiinţială, îşi transcende regimul, strict literar/literal, artificial, dorindu-şi parcă reîntoarcerea la natură, renaturalizarea, ceea ce, fireşte, nu este posibil, căci dimensiunea artistică este una intrinsecă.
Dar nimic nu împiedică imaginea literară să redevină misterioasă, enigmatică şi crudă ca un sfinx, fecundă ca un arhetip/simbol mereu fondator.
Desigur, în noua paradigmă a transmodernismului promovată de mine în România de azi.
BIBLIOGRAFIE
Jean Burgos: Pentru o poetică a imaginarului; traducerea de Gabriela Duda; prefață de Gabriela Duda; Editura Univers, București, 1988
Ion Popescu Brădiceni, scriitor, doctor în filologie
