1.Paștele – sensuri teologice și semnificații spirituale în conștiința tradițională
Paștele este, fără îndoială, centrul gravitațional al anului liturgic ortodox, sărbătoarea care adună în sine întreaga esență a credinței creștine: biruința vieții asupra morții, a luminii asupra întunericului, a speranței asupra deznădejdii. Învierea Domnului Iisus Hristos nu este doar un eveniment istoric sau o simplă rememorare anuală, ci o realitate vie, prezentă și lucrătoare în viața credinciosului. Ea este temelia mântuirii, garanția vieții veșnice, dar mai ales izvorul unei bucurii profunde, deopotrivă personale și comunitare.
În satele gorjene, această dimensiune pascală nu este doar un capitol de catehism, ci o stare de viață. Țăranul gorjean, profund ancorat în orizontul tradiției și al ritmului liturgic al Bisericii, a înțeles dintotdeauna că Paștele nu poate fi separat de pregătirea duhovnicească. Astfel, Postul Mare – cu toate rigorile lui alimentare, morale și spirituale – nu este privit ca o povară, ci ca o curățire, ca o călătorie interioară spre Înviere. În acest timp, oamenii „se țin de post”, „se lasă de păcate” și se apropie de Taina Spovedaniei. Mărturisirea păcatelor devine un act de sinceritate sufletească, dar și o reafirmare a apartenenței la trupul tainic al Bisericii. Spovedania și apoi împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos nu sunt simple gesturi ritualice, ci evenimente existențiale, în care omul își regăsește echilibrul și sensul.
Noaptea de Înviere, trăită cu o intensitate aparte în comunitățile rurale ale județului Gorj, este momentul în care timpul pare să se oprească, iar lumea se reordonează în jurul luminii. Bisericile devin centre de gravitație ale satului, iar drumurile se luminează de făcliile celor care se îndreaptă spre ele, în haine curate, în suflet cu pace, cuprinzând parcă toată speranța și credința neamului. Strigătul preotului „Hristos a înviat!” nu este doar formula unei vestiri sacre, ci devine o afirmație vie, care iradiază în întreaga comunitate, dezvăluind o solidaritate spirituală ancestrală. Lumina luată de la preot și purtată cu grijă spre casă nu este doar simbol, ci o transmitere concretă a harului și a nădejdii. Oamenii aprind cu ea candela din casă, o pun la icoană și spun că în acel moment „îi intră Învierea în casă”. În mentalul tradițional, Paștele nu este o sărbătoare a individualismului, ci una a comuniunii. Masa pascală nu este doar o ocazie de sărbătoare gastronomică, ci un prilej de adunare a familiei, de împăcare, de binecuvântare. Oul roșu, mielul și pasca au semnificații precise, ancorate în teologia populară: oul roșu simbolizează sângele Mântuitorului și viața nouă, pasca amintește de azima iudeilor și de Hristos – „Pâinea cea vie”, iar mielul este jertfa purtătoare de izbăvire, imagine a Mielului lui Dumnezeu.
Tot acest univers pascal este trăit, nu doar înțeles. Țăranul din Gorj nu face teologie sistematică, dar are o teologie vie, întrupată în gesturi, ritmuri și obiceiuri. El nu are nevoie de tratate pentru a ști că Învierea este începutul unei noi vieți, că lumina trebuie împărțită și că bucuria credinței trebuie trăită în sobor.
Această spiritualitate pascală, sedimentată în conștiința tradițională a gorjenilor, este nu doar un patrimoniu de credință, ci un patrimoniu cultural imaterial, care trebuie nu doar documentat, ci păstrat, transmis și reînviat. Căci acolo unde Învierea nu mai luminează comunitatea, acolo unde tradițiile pascale se golesc de sens, se stinge nu doar un obicei, ci o întreagă lume de valori.
2.Tradiții pascale din județul Gorj – practici, obiceiuri și expresii ale sacralității populare
În județul Gorj, Sărbătoarea Învierii Domnului nu este doar o celebrare liturgică, ci un adevărat moment de regenerare comunitară, în care memoria colectivă, credința și tradițiile se împletesc într-un țesut viu de obiceiuri, ritualuri și simboluri. Practicile pascale, păstrate cu sfințenie din generație în generație, constituie expresii autentice ale unei sacralități populare, în care dimensiunea religioasă este inseparabil legată de cea culturală și comunitară.
Una dintre cele mai răspândite și încă vii tradiții este înroșirea ouălor în Joia Mare sau, în unele sate, în Vinerea Mare. În zone precum Albeni sau Arcani, ouăle se vopsesc în gospodărie, folosind coloranți naturali – coji de ceapă roșie, frunze de nuc, sfeclă sau foi de arin – peste care se aplică modele vegetale, „îmbrăcând” oul cu motive tradiționale. Oul roșu este, în viziunea tradiției gorjenești, nu doar un simbol al sângelui vărsat de Mântuitor, ci și un talisman al vieții și al sănătății, oferit spre binecuvântare celor dragi.
În Sâmbăta Mare, gospodinele coceau cozonacul și pasca, a căror formă rotundă sau împletită poartă, în viziunea locală, semnificația cercului veșniciei și a împărtășirii din harul Învierii. În zona Polovragi, pasca se ducea la biserică împreună cu o lumânare albă legată cu busuioc și era așezată în coșuri împodobite cu broderii și ștergare tradiționale, unele țesute anume pentru această ocazie.
Un obicei aparte, cu rădăcini adânci în spiritualitatea satului, este „mersul cu pasca”, practicat îndeosebi de copii și tineri. Aceștia mergeau din casă în casă în dimineața primei zile de Paște, urând gazdelor sănătate și lumină, iar în schimb primeau ouă roșii, prăjituri și pască. Cântecele lor, păstrate în memoria bătrânilor din Peștișani și Runcu, erau forme arhaice de colind pascal, cu versuri precum: „Am venit cu Paștele, / Cu lumină-n suflete, / Să vă fie masa plină, / Și credința rădăcină.” Un alt obicei aproape uitat, dar păstrat până nu demult în satele de munte, era stropitul cu apă rece sau cu parfum în a doua zi de Paște, practicat mai ales de flăcăii satului în semn de purificare și noroc. În unele părți ale zonei submontane, cum ar fi Runcu sau Schela, acest obicei era însoțit de strigături hazlii și jocuri de curte care aduceau voioșie și un sentiment de apartenență între tineri.
În multe localități, după Înviere și în zilele de sărbătoare, satul se aduna la horă – o horă rotundă, adesea însoțită de fluier sau vioară, în centrul căreia se aflau bătrânii și cătanele reîntoarse. În Polovragi, Peștișani sau Tismana, Hora Satului era organizată în poieni sau în centrul satului, marcând nu doar bucuria Învierii, ci și refacerea legăturilor comunitare, reînnoirea prieteniilor și legăturilor de rudenie. Uneori, hora era urmată de „hora de pomană”, o horă dedicată celor plecați dintre cei vii, unde se împărțeau colaci, vin și pască „pentru sufletul morților”. Astfel, comunitatea trăia simultan bucuria vieții și comuniunea cu veșnicia.
Toate aceste obiceiuri pascale se încadrează perfect în definiția patrimoniului cultural imaterial, așa cum este el promovat de UNESCO: expresii vii, transmise oral și prin practică, purtătoare de sensuri identitare și spirituale. În Gorj, tradițiile pascale nu sunt doar manifestări folclorice, ci formule sacre de viețuire și transmitere a credinței. Ele oferă, prin simplitatea și profunzimea lor, o veritabilă teologie populară, în care gesturile cotidiene devin liturghie a satului. Într-o epocă a tehnologizării și a accelerării, aceste tradiții pot părea anacronice sau marginale. Și totuși, ele conțin un adevăr profund despre ființa românească și despre nevoia noastră de a aparține, de a păstra, de a sfinți ceea ce primim din bătrâni. În lumina Paștelui, nu doar timpul se sfințește, ci și memoria – iar tradiția devine o punte între generații, între pământ și cer.
3.Nevoia reîntoarcerii la tradiție – între memorie, identitate și pericolul uitării
Tradițiile pascale ale satului românesc – și în mod special ale zonei Gorjului – se află astăzi în fața unei provocări existențiale. Într-o lume marcată de accelerarea schimbării, de uniformizare culturală și de pierderea reperelor spirituale, multe dintre aceste obiceiuri sunt în pericol de a fi uitate sau golite de sens. Globalizarea, cu beneficiile și riscurile ei, a adus în viața comunităților rurale nu doar noi posibilități de comunicare și mobilitate, ci și un proces subtil de desacralizare, de înlocuire a autenticului cu superficialul. Tinerii, tot mai conectați la un univers digital și standardizat, își pierd legătura cu rădăcinile și cu ritmurile sacre ale satului tradițional. În locul Învierii trăite în sobrietate și lumină, cu spovedanie, comuniune și rugăciune, se instalează adesea o sărbătoare redusă la aspecte comerciale: mese festive, decoruri tematice și un „Paște de vitrină”. Ritualul se reduce la gesturi fără sens, iar sărbătoarea devine spectacol, nu experiență. În acest context, păstrarea și trăirea tradițiilor pascale nu este un act nostalgic sau conservator, ci un gest profund de rezistență spirituală și culturală. Este modul prin care o comunitate spune „suntem încă vii”, „încă avem rădăcini”, „încă știm cine suntem”. Într-un fel, reîntoarcerea la tradiție nu înseamnă înapoiere, ci recuperarea unui orizont de sens, care oferă stabilitate într-o lume fragilă și volatilă.
În această misiune, școala, Biserica și instituțiile culturale trebuie să își asume un rol activ și complementar. Școala poate introduce în programa educațională teme legate de obiceiuri pascale, prin ateliere, vizite la biserici sau la casele tradiționale. Biserica, prin cateheză și implicarea tinerilor în ritualul pascal, poate transforma o tradiție aparent formală într-o experiență vie și personalizată. Iar instituțiile culturale – precum căminele culturale, muzeele și ansamblurile folclorice – pot deveni purtători ai memoriei vii, organizând expoziții, târguri, șezători și cercetări etnografice care documentează și valorifică tradiția.
În Gorj, județ cu o identitate culturală puternică, reîntoarcerea la tradițiile pascale poate deveni un model de revitalizare comunitară. În sate precum Tismana, Lelești sau Runcu, unde încă se păstrează hora satului de Paște, hora de pomană, mersul cu pasca și stropitul în a doua zi, tradiția nu este un act muzeificat, ci un puls viu al vieții comunitare. Aceste practici trebuie nu doar conservate, ci trăite, resemnificate și transmise. Sărbătoarea Paștelui este, în fond, o chemare la comuniune, iar tradițiile care o însoțesc sunt drumuri către întâlnirea dintre om, semeni și Dumnezeu. A ne reîntoarce la ele nu înseamnă a fugi de modernitate, ci a înrădăcina prezentul într-un trecut viu, care poate oferi stabilitate, sens și continuitate.
Într-o lume din ce în ce mai fragmentată, tradițiile pascale ne adună. Ele sunt limbajul unei comunități care își recunoaște rădăcinile și își afirmă identitatea. De aceea, ele nu trebuie privite ca niște relicve, ci ca resurse vii pentru un viitor în care apartenența, credința și memoria vor fi tot mai prețioase.
Dr. Ionuț – Viorel Bordeiași
Manager al Centrului Județean
pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj
