1.Recurs la arhitextualitate
Hrisant Achimescu reușește, la vârsta deplinei maturități, o carte deopotrivă filozofică și poetică. Titlul volumului, care numără doar 96 pagini (fără cuprins), trimite la șarpele universal „Ouroboras” care-și autoînghite corpul ca să reînvie lucios și nevătămat de Timp.
Poetul reface transbarbian unitatea dintre poiein și poesis. Însă numai cei inițiați în tainele facerii textului metaliric pot a-i înțelege mesajul, a-i sparge codul ezoteric, a-i penetra planșeul teoretic.
Hrisant Achimescu a deprins meșteșugul de-a compune pe spațiu scurt dar de-o densitate eliberatoare de trac. Cu o rară dezinvoltură, el recurge la arhitextualitate ca metodă. Știința titlurilor trimite munca, ce-i drept, hermeneutică, a cronicarului obligatoriu metaliterar, într-o direcție inteligent sugerată: ca, de pildă, joc divin, vid existențial, bucurie cuantică, sanctuare patternale „ziua a opta de apoi”, particula și timpul și altele la fel de semnificative.
Că-i adept al doctrinei transmoderniste, revoluționare, în eon nondogmatic, e neîndoielnic, întrucât calea transmodernă permite noi soluții prozodice, artistice, estetice și stilistice. Poetul percepe „menirea timpului trecut” ca și T.S. Eliot (cel din „Patru cvartete” – n.a. I.P.B.). „Suspect de contaminare”, rămâne „în jocul cosmic”, „infinit prin infinite”, ca și celălalt al său „magister ludi”, Constantin Brâncuși; vezi poema „O poartă, o masă, un stâlp”, adică acea „triadă din văzduh/ triadă întru Duh/ construct divin/ transmutat în inima smerită a Carpaților/ revărsare de lumină înspre și dinspre/ oglinzile cugetătoare ale Jiilor/ coborârea cerului pe pământ”.
2. Ordonatorul de incantații și aventura transpoeziei
În această antologie „Ouroboros” practică darul izvodirii, cultivă provocarea semiozică, spune un nu răspicat desacralizării, cuvântu-i mantră, deciziile auctoriale probează discernământ, iar discursul se vrea manifestare fără compromis, situat trialectic între taină și observator cuantic, între stare și pantha sa, între cibersex și transminteală, cu ironia cuvenită, dilemele inevitabile, uneori transpersonale, alteori semne ale vremii ori „introspectiv nesaț de cvante”, care-l au pe poet „în grații… transfiresc/ c-un duh din stele călătoare” ori „din prăpastiile transumane”.
Metapoetician aplicat, Hrisant Achimescu se exprimă în „metavers” fiind „salt și spin/ conștiință de unificare (a poeziei cu fizica cuantică)/ și soft ternar și duh divin” aparținătoare eminamente transmodernismului în accepția lui românească (prin vocile unor specialiști precum Basarab Nicolescu, Cassian Maria Spiridon, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Constantin Cubleșan ș.a. – n.n. IPB).
Starea scriiturii pendulează între transfigurare și mântuire, scriitorul e un demiurg „la năsălia vremurilor ce le petreci”. Miza e pe terțul inclus ascuns fantast și în simultaneitate aflându-se eul cu alter ego-ul incendiar „în bejanie transcendentală/ recuantizată-n infinit”, dăruindu-se nemărginirii: „un dor pribeag ne-mpărtășit”.
Stilul lui Hrisant Achimescu e totodată „matcă și roi”, portale „cu drept la nedeterminare”, „misofonie-n terminale”, „gestaltism la porți ternare”, „trans-versare de vortexuri provocatoare ce te-ndeamnă a medita”, de pildă, la influența emulilor lui Ezra Pound.
Eu, ca promotor al transdisciplinarității și ca edificator al transmodernismului autohton, accept definirile sale necondiționat. „Aventura-n scris n-ajunge/ bangu-i transdisciplinar” precum și la Dan Botta, și acesta un transhieratic. „Crezu-i transmereu gestant”, „terțu-i tainic pitulat”. Cum afirmă Hrisant Achimescu „făr de legi/ făr de canoane/ neconform la rânduieli/ trans-versează la firul ierbii/ formatările de ieri”. „Fractalic în fiecare zi” cu scopul mărturisit/ „de-a inventa credințe, religii/ ca un „ordonator de incantații”, ca totuși, în cele din urmă, „un alter ego-n aventura/ transpoeziei trans-discret” într-o „infailibilă durată /în metavers reconfirmare a Uroborosului poet”.
3.Emergența pluralității complexe
Hrisant Achimescu este printre primii poeți care-și asumă poezia ca supremă aproximare cuantică a lumii fenomenale; imaginarul poetic nu-i altceva decât imaginarul cuantic, iar cuvintele, și ele, sunt cuante; în fine, cunoașterea poetică e mai riguroasă decât cea științifică; prin urmare „poemul formelor frumos lucrate”, „recoantizează ne-ngrădite tărâmuri sacre-n viitor”.
Un asemenea program doctrinar și o asemenea suprametodă de-a exprima transpoetic volumul „Uroboros” reprezintă o revoluție a expresivității lirice lucid cenzurată prozodic de-o ironie transistorică deseori înzestrată cu orizonturi deschise spre-o metafizică devoratoare de insolit, contaminată cu mituri; efectele poetice vin dintr-o muzică tainic-numinoasă și au căldura jarului limbajului ori frigul absolut al neantului nonlimbajului.
„Doldora de vini imaginare”, poetul constată că „rațiunea și somnu-i au interferat” iar „destinul dispune de necuvântat”. Cuvântul și necuvântul fac înlănțuirea dintre real și imaginar, dintre logică și fantezia onirică, reveriantă, plăsmuitoare de universuri paralele dar paradoxal convergente în eikonul cuantic și subcuantic.
Ca și maestrul tutelar Basarab Nicolescu, poetul Hrisant Achimescu se bazează pe emergența pluralității complexe și pledează pentru instaurarea unei noi viziuni asupra lumii, una a unificării tuturor interacțiunilor fizice și metafizice, câteva „cărămizi” fundamentale: quarci, leptoni ori mesageri, principiul bootstrap, autoconsistența în confinare: quarcii și antiquarcii rămân prizonieri în interiorul hadronului. Și în concepția poetului de care mă ocup în acest text arta abstractă și mecanica cuantică se intercondiționează reciproc precum la Ion Barbu, de pildă ori la T.S. Eliot.
Ca atare, metapoet convingător și autentic, în pofida accentelor teoretice, Hrisant Achimescu pune semn egal între intuiția pură și intuiția lirică, între sentiment și idee, glisând realitatea dată într-o irealitate transcendentală al cărei timp e timpul lui Dumnezeu ce l-a smerit transfigurat de zbor și culoare să lase urme pe pământ „amprentele-i transcendentale”.
Poezia se menține în sfera ideală parte obiect și parte subiect și ea se duce direct la acea inimă poetică și îi resimte bătaia în propria sa inimă. Astfel „miza de-a transcede-n veșnicie e un transistoric infinit și o metamorfozare fără entropie”. Transmodernist, poetul subscrie ideii de-a fi nemuritor „într-un poem fără fruntarii/ germinativ nemuritor/ unde-n tandem cu saltul cuantic/ i-un terț-limbaj mântuitor”.
Hrisant Achimescu scontează pe transdisciplinaritatea, transmodernitatea, cosmodernitatea discursului său poetic impregnat cu bucuria cuantică, căruia îi prevestește „adevăratul Big Bang universal”. Consecința-i benefică, salutară: „pogorârea poeziei cuantice va împăciui dihoniile lumii ca nelumea”, neîmpărtășind „desacralizarea saltului ternar cronospațial”. Întrucât „cuvântu-i mantră/mamă bună/ se transubstanțializează/strălumină”. Tot cuvântul este – ca la Lucian Blaga – „mirabilă sămânță”, „poetica-i vorbire și sensurile-s roi/ sunt deșertări de cuante”. La-nceputul facerii lumii a fost Cuvântul viu rostit de „poetente voci intergalacte”; poetul „un transistoric nedeterminat” care ia din scripturi sfânta lumină și-n duh smerit le-o decriptează ca în eon tradițional – modernist Tudor Arghezi.
4.Demiurgie și transmodernism metapoetic
Ca să conchid, pentru Hrisant Achimescu poezia este formă și mesaj, meșteșug retoric, înflorire în regiunile misterioase ale limbajului, ale cărui realizări necesită tehnici precise, concrete și descriptibile, iar poetul trebuie să fie un savant; expresivitatea lui e sub semnul singularității, stranietății, dar și sub flamurile și velele-n vânt ale continuității literare. Întrucât decantată, arta poetică e o trialectică a științei naturii, a jocului imaginației și a reprezentărilor conceptelor în chip de sinteză estetică și de emoție, dar și de sinteză teoretică a năzuințelor identității intuiției și expresiei. După cum afirmă și Benedetto Croce „la crearea unei opere poetice asistăm ca la misterul creației lumii”.
Dar reîntorcându-mă la mărcile strictei, substanțialei poeticități, în cartea „Ouroboros”, se străvăd poieinul, miturile fondatoare (de la greci încoace spre Nichita Stănescu), imitația și ritmul, muzica, recitativul, vizionarismul romantic, clasicitatea maturității (care reechilibrează excentricitatea cu stilul comun, gândirea cu emoția, dicțiunea cu transfigurarea, spiritualitatea cu toate resursele limbii din interiorul unei anumite literaturi, capabilă a se exprima „integralist” și „suprarealist”, cuprinzător și universalist, cu gravitate și personalitate etc.), arhitectura sonoră (a unui „ordonator de incantații/ prin timp-răstimp/ un cuant reper/ lumină și obscuritate/ o axis mundi un mister”), versificație normativă (metrică, prozodică, fie și parodiate ironic – circumspect, silabisire arbitrară) dihotomia libertate poetică și constrângere metrică redusă prin chintesența limbajului metaforic la „visul unui limbaj originar și original (Alain Vaillant), cum unul al tăcerii, care ar răscumpăra defectul limbilor, adică poezia întruchipează, mai curând decât o esență improbabilă a limbajului, acea voință de a fi pe care întreaga literatură o poartă cu sine, paradis pierdut sau urmând a (re)veni.
„Chestiune de timp transfigurarea/ mister în grădina cunoașterii/ normalele pier/ nepotrivirile sunt berechet la cherem” însă: scoase din antinomii în „semne-simboluri translogice-n sine”. Demiurgia poetului ambiguizează valori semantice, ca să dezambiguizeze filosofiile într-o neîncetată Revoluție: „Dintr-o parte-n cealaltă/ toți atomii stau la rând/ să desfacă să preguste/ lumile prin care sunt/ dintr-o parte-n cealălaltă/ transmigrezi/ ai vrea n-ai vrea/ să revii prin lumi ascunse/ la atomi cu masă grea// haos-cosmos/ vii și pleci/ demiurg la năsălia/ vremilor ce le petreci” (Demiurg, pag. 82).
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie, scriitor
