Episodul Unu:
Din cu totul alte considerente
Literatura română contemporană cunoaște în prezent o criză evidentă. Mă refer stricto sensu la impotența generațiilor de după 1990 să „emane”, personant, valori și noi curente literare (având în vedere că postmodernismul și transmodernismul au fost deja validate de epoca actuală și chiar „clasicizate” (în terminologia lui T.S. Eliot)).
Câteva voci, ivite după 2000, nu confirmă nici ele, conform unor criterii irefutabile: identitate auctorială, originalitate, cultură stratificată, arhi-/inter-textualitate, știința textului, stranietatea, vorticismul, reinventarea tradiției, reancorarea discursului în arhetipalitate, în mitologie, în filosofie etc.
Câțiva critici literari autohtoni mai tineri au bravat, în genere mai degrabă nenorocoși, să reliefeze câteva „figuri creatoare”, care, chipurile, s-ar fi desprins din pluton. Însă argumentările, comentariile, transvaluările, transvazările lor au părut lipsite de onestitate, paralele cu „obiectul” luat în vizor.
Eu însumi m-am pomenit sunat telefonic de amici, unii membri ai U.S.R, contactat cu malefică insistență pe email-ul personal, ca să binevoiesc a prefața vreo incontinentă, pășunistă, sentimentală, chicioasă, leșinată, derizorie „făcătură” și adunătură de versificări „de doi bani”, de-o crasă ignoranță prozodică, estetică, stilistică, metapoetică ș.a.m.d.
Ca atare, am preferat să caut sâmburele de talent, dotarea narativă, harul, „geniul” matricial, ignorând, la o adică, orice tehnică (de tip I.A. – n.n.), orice conjunctură „politicianistă” în contul căreia orice ipochimen poate deveni celebru rapid în ciuda faptului că n-are chemarea muzelor, e habarnist de teoria literaturii și nu posedă arta combinatorie integratoare, coerența tematică și idiomatică aferentă reușitei de anvergură, scriitura inconfundabilă ori măcar recognoscibilă din perspectiva vreunui topos unic și „autoritar” asumat (Lancrăm, Ieud, Mircești, Mărțișor, Brădiceni, Ipotești, Miorcani, Desești etc.).
Între timp, câțiva magiștri ai istoriei și criticii literare au plecat în eternitate: Nicolae Manolescu, Dan Cristea, Alex Ștefănescu, Cristian Livescu, Aureliu Goci, Ion Rotaru, Valentin Tașcu, Marin Sorescu, Dumitru Micu, Dan Horia Mazilu, Petru Poantă, Ilie Constantin ș.a..
Am mai rămas vreo mână de „hermeneuți”: Ioan Holban, Vasile Spiridon, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, eu însumi (adică Ion Popescu-Brădiceni), Constantin Cubleșan, Ion Simuț, Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon, Theodor Codreanu, Ion Pop, Mircea Stâncel, Constantin Stancu, Sonia Elvireanu, Aurel Pantea, Al. Cistelecan ș.a.
Ne rămâne nouă, demni supraviețuitori, să redefinim conceptul de operă literară din cu totul alte unghiuri, tangențe, interferențe transcontinentale, comparatisme la nivel mondial (vezi neta opoziție dintre Occident și Orient, dintre democrație și dictatură, dintre natural și artificial, dintre real și imaginar ș.a.m.d.).
Episodul doi:
Simultaneizarea curentelor literare
Unul din vectorii principali ai evoluției Literaturii Române, de la B.P. Hașdeu până la mine, l-a constituit permanenta raportare a modernității la tradiție. Situată pe Axa Europeană a binelui, limba română s-a neologizat permanent, fie și în pofida unei încrâncenate critici a lui Titu Maiorescu, s-a reorientat din mers, deseori simultaneizând curentele literare: renascentism – iluminism – barochism – clasicism – romantism/ simbolism-modernism/, neomodernism – postmodernism – transmodernism.
Alt vector redutabil a devenit în exercițiul scriiturii, experimentalul original cu trainice rădăcini fie în intelectualismul german fie în senzualismul mediteranean (vezi duetul Eminescu-Macedonski, Nord-Sud).
Inteligența rece, Imaginarul filozofic, erotismul de sorginte orficopitagorică, retorica ironică (disimulatoare) și autoreferențialitatea narcisistă au tăiat drumuri glorioase, străbătute de scriitori a căror operă a intrat în patrimoniul universal, de la Dimitrie Cantemir și Ion Budai Deleanu până la Tudor Arghezi și George Bacovia (dacă e să reduc orizontul hermeneutic la poezie).
Junimismul, sămănătorismul, poporanismul și-au avut pilonii lor de neclintit: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, însă cele trei „mișcări cultural-politice” au avut inevitabile limite doctrinare, grefate pe naționalism, pe nostalgii patriarhale, pe slăvirea trecutului în defavoarea prezentului decadent, a unei epoci de aur voievodale, opusă categoric unor realități cosmopolite, derizorii, involutive (acest paseism s-a menținut până și în epoca lui Mihail Sadoveanu și George Coșbuc, Șt. O. Iosif și Duiliu Zamfirescu).
Au fost salutare apariția și consecvența unor noi esteticieni ca Mihail Dragomirescu și Eugen Lovinescu pentru ca literatura română să-și regăsească europenitatea atitudinii creatoare și altitudinii monumentale. Eforturile lor au furnizat noi baze, axate, de data aceasta, pe „școli literare” distincte: reinventarea capodoperei, sincronismul, care, dimpreună, au generat generația moderniștilor interbelici, toți niște uriași: Arghezi, Bacovia, Pillat, Blaga, Voiculescu, Barbu, Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Cezar Petrescu, Mircea Eliade, Gib I. Mihăiescu, Ionel Teodoreanu, M. Blecher, Anton Holban, Mateiu I. Caragiale, George Călinescu ș.a.
În cazul modernismului, unele nuanțări se cuvin inserate în acest al treilea editorial. Fețele lui au dezobscurat un poliedru: simbolism, parnasianism, instrumentalism, prerafaelism, decadentism; poezia pură, avangardismul, ortodoxismul / gândirismul, criterionismul, neotradiționalismul, suprarealismul, care, la primă analiză comparatistă, par greu discernabile. Reluată translectura, abia din acea „panoramă” am putut realiza o sinteză de care unii critici și istorici literari, prestigioși unii dintre ei, au fugit ca dracul de tămâie.
Aceste trăsături particularizante ar putea fi: experimentalismul poetic românesc, dezruginirea și reînvierea simbolurilor, resurectarea marilor mitologii indoeuropene, rearticularea psihogenezelor abisale, conservarea instinctului de vis, decodarea numerelor neîmblânzite, dezgroparea rădăcinilor spirituale, dezvoltarea conștiinței structurante, explorarea regimului de stranietate, demascarea evenimentului monstruos, infuzia și transfuzia de eminescianism în corpusul actual al literaturii românești: viziune categorială și stil unic, inconfundabil, profund specific culturii fundamentale autohtone.
Episodul trei
Constituirea literaturii ca știință
Mihail Dragomirescu a fost un estetician de talie europeană. A elaborat un solid tratat de „știința literaturii”, anticipându-le pe cele ale lui Heinrich F. Plett, „Tel Quel”, Harold Bloom, Roland Barthes, Eugen Simion, Gérard Genette, Marin Mincu, Antoine Compagnon.
Eseul meu își propune – de astă dată o teză/temă riscantă, inspirată, în cel mai firesc mod, de conceptele revoluționare ale lui Mihail Dragomirescu. Am demonstrat acest merit (apreciat în Franța, la Paris, și de comparatistul Paul van Tiegen, ori de Benedetto Croce la un congres de la Budapesta – n.n. I.P.B.) într-o carte proprie [1], de înaintemergător.
Argumentele sale sunt și în prezent valide științific, pragmatic, artistic. Când cooperează genialitatea creatoare și imaginația combinatorie, capodopera e ca și scrisă. Estetica integrală și triada fond-formă-armonie par să garanteze valoarea capodoperială a unor opere literare [2].
Știința literaturii e apanajul epocii moderne și e centrată pe trei trăsături obligatorii: originalitate, individualizare, unicitate; acestea indică particularitățile estetice ale operei, prizate în dubla perspectivă a contemplației și a ironiei (disimulării).
Constituirea literaturii ca știință nu neagă contribuția talentului, inspirației, ci implică artisticitatea. Gérard Genette identifica obiectul poeticii în literaritate, iar pe cel al esteticii în artisticitate (fie în regim autografic fie în cel alografic – n.n. I.P.B.).
Eu am promovat, pe cont propriu, și insolitul cuplu al lucidității cu ludicitatea și-l recomand ca absolut obligatoriu oricărui poiein spectaculos, axat pe triada libertate-risc-plăcere, menită a-l seduce pe „improbabilul cititor” de aiurea și de peste-tot.
Redactarea unei opere literare își asumă elemente de teorie (ut theoria poesis) specifică, de compoziție, de construcție, de stilistică și de estetică, de curente literare, de genuri și specii, de tehnică retorică/transretorică, de gramatică, literaturitate etc.
Prin urmare arhitectonica operei, organizarea ei din mers, procesuală, structurarea/destructurarea necesită și o metodologie literară aferentă, operațională, pe care Tudor Vianu, de exemplu, o consideră – citez – „asociația dintre contemplație și metodă”, dintre „analiza și sinteza creatoare”, dintre „motivele intelectuale și impresia afectivă” [3].
Cornel Ungureanu investighează literatura contextual: ca model, ca mod de existență, ca program literar. Pentru alt timp al literaturii, e necesar un alt tip de scriitor. Acesta nu mai poate fi azi postmodernist, nici neomodernist, poate nici măcar transmodernist. El trebuie să se cultive la umbra capodoperelor încă în floare; altfel orice carte apărută e lovită de nulitate [4].
Închei și acest editorial cu o inserție din „Romanul scriiturii” al lui Barthes. Acesta afirmă că în orice text constelat viziunea clarvăzătoare a lectorului (inclusiv scriitorului) decupează lexiile. „Lexia și unitățile sale vor alcătui astfel un soi de cub fațetat, învelit în cuvânt, altfel spus, în limbaj, care îi e excipientul „natural” [5]
Poate fi, la o adică, acel paradoxal cub al lui Nichita Stănescu; din „Lecția despre cub”. „Se ia o bucată de piatră./ Se cioplește cu o daltă de sânge,/ se lustruiește cu ochiul lui Homer,/ se răzuiește cu raze/ până cubul iese perfect./ După aceea se sărută de nenumărate ori cubul/ cu gura ta, cu gura altora/ și mai ales cu gura infantei./ După aceea se ia un ciocan/ și brusc se sfărâmă un colț de-al cubului./ Toți, dar absolut toți zice-vor: / – Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colț sfărâmat” [6]
Evident că Nichita Stănescu se referă, subtil, inteligent sugerând, la fragmentul „Textul sfărâmat” al aceluiași Roland Barthes (idem, ibidem, pp. 164-165), unde metasensul se obține prin destructurarea/regruparea unităților de sens înșirate separat – cubul cu un colț sfărâmat e desigur opera imperfectă, deoarece e deschisă. Despre aceasta, Umberto Eco afirmă că este „o interpretare și o execuție, și o reinventare în funcție de fiecare cititor, congenial cu autorul însușii” [7]
Episodul patru
Aventura limbajului în autoreferențialitate
Încă o condiție a (capod)operei literare (chiar și istorice ori filosofice) o constituie referențialitatea ei și mai nou autoreferențialitatea.
Adică ceea ce se întâmplă este limbajul, aventura limbajului, nesfârșita celebrare a existenței lui. Paradoxul îl oferă o anume tânjire după întoarcerea referentului (chiar și a mimesisului, fie el și proiectat într-un joc al oglinzilor meta- și trans- ficționale, când nu e cazul ca scriitorul să instituie „referentul imaginar, pozitiv ori negativ” – n.n. I.P.B.).
Scriitorul este un martor independent (ba și martorii oculari care i se substituie în textul literar fie el narativ sau poetic pot fi autonomi, ieșiți de sub jurisdicția severă a auctorialității regente, dorice ori corintice (inclusiv ionice, în cele din urmă).
Literatura își asumă cu orice prilej valori ca adevăr, plăcere, cunoaștere, lume posibilă, discurs etc. Ea își administrează și își guvernează realitatea ca proiect social: cu o structură invizibilă și o alta la vedere definibile mai întâi, practic și abia apoi ontologic.
Ontologia fundamentală și-a asigurat o osatură numită conștiință care generează intenționalitatea unei stări, a unei fapte (și o stare intențională inconștientă trebuie să fie accesibilă conștiinței – n.n. I.P.B.).
Weltanschauung-ul contemporan distinge cultura de natură; astfel literatura e obligată să distingă caracteristicile intrinseci ale realității de caracteristicile dependente de observatorul creator. Realitatea socială poate fi înțeleasă pe baza acestei distincții. John R. Searle instituie la rându-i cercul hermeneutic; recurg și eu la metodologia lui ca să arăt de ce nu conduce autoreferențialitatea la circularitate. Autoreferențialitatea este o consecință a naturii funcțiilor instrumentale. Inventarul de instrumente gramaticale este diferit de la o limbă la alta și este în mișcare în interiorul aceleiași limbi, noi cuvinte fiind susceptibile de a parcurge procesul de gramaticalizare. John R. Searle e de părere că funcțiile atribuite (caracteristice deci intenționalității) nu sunt niciodată intrinseci, ci întotdeauna relative la observator (și contemplator).
Instrumentele gramaticale corespund categoriilor funcționale din GB (conform Noam Chomsky). Ambele tipuri de categorii (gramaticale și lexicale) aparțin universaliilor substanțiale (ca parte a gramaticii universale [8].
Are nevoie limbajul de limbaj? Are, fără a fi acuzat de tendința circularității. Același John R. Searle crede că relația desemnată prin a reprezenta creează categoria potențialilor referenți. Simbolizarea generează înseși categoriile ontologice (și epistemologice). O dată create categoriile, putem avea o serie infinită de distincții sens-referință. Sensul e denotativ și conotativ, referința poate fi și ea denotativă și conotativă. Dar în prezent de regulă literatura e autoreferențială, autosemnificantă, autoreflexivă, autoproducătoare. Aș exemplifica prin „Ulise” al lui James Joyce ori prin „Cartea Milionarului” a lui Ștefan Bănulescu. Dar literatura lumii s-a îmbogățit recent și cu alte două capodopere: „Theodoros” a lui Mircea Cărtărescu și „Foc palid” a lui Vladimir Nabokov.
Din domeniul poeziei aș miza pe „The Waste Land” de T.S. Eliot [9] și pe Aurel Pantea (vezi Opera poetică [10]). Apoi pe Ezra Pound, „Lustra” [11] și pe Nichita Stănescu: „Operele imperfecte” [12].
Dar planeta mai are poeți foarte importanți, din care eu relecturez cu pasiune literați precum, Cézar Vallejo [13], E.E. Cummings [14], Louise Glück [15], Léopold Sédar Senghor [16], Mircea Stâncel [17], Paul Celan [18], B. Fundoianu [19], Leonard Cohen [20], Gabriel Chifu ș.a.
Închei acest al patrulea episod al editorialului meu „Reinventarea Capodoperei în literatura contemporană” (română și universală) cu câteva aserțiuni specifice „demonului” teoretic care mă fascinează din 2000 încoace.
În permanență am pledat pentru o teorie a producției literare, preocupat mereu de o „teorie de ansamblu”, de focalizarea internă sau externă, de organicizarea realului cu totalitatea virtualului literar. Am abordat discursul metacritic, reflexivitatea literară, self-consciousness, acțiunea celor șapte elemente indispensabile pentru a vorbi de literatură: un autor, o carte, un cititor, o limbă (un idiom), un referent, un stil, istoria, valoarea.
Literatura presupune o formă, un conținut, o expresie, o hermeneutică aferentă. Am cultivat cu entuziasm hermeneutica literaturii și mi-am creat propria paradigmă: transmodernismul literar, teoretic [21] poetic și istoric, hermeneutic și original, atât cât s-a putut.
Ion Popescu Brădiceni
BIBLIOGRAFIE
1. Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei. Arca Metanoia, Editura Tipo Moldova, Iași, 2016; vezi „Prefață. Sub semnul capodoperei/ A murit capodopera? Trăiască-n veci capodopera!”, pp. 1-10
2. Vezi: Mihail Dragomirescu: Scrieri critice și estetice; ediție îngrijită, cu note și comentarii de Z. Ornea și Gh. Stroia; Studiu introductiv și tablou cronologic de Z. Ornea; Editura pentru Literatură, București, 1969, vezi „Știința literaturii”, pp. 405-654.
3. Vezi Tudor Vianu: Studii de metodologie literară; cuvânt înainte de Al. Dima; postfață și note de I. Hangiu; indice de Luiza Seche; Societatea de științe Filologice din R.S. România, București, 1976.
4. Cornel Ungureanu: Contextul operei; Editura Cartea Românească, București, 1978, in integrum.
5. Vezi Roland Barthes: Romanul Scriiturii (antologie); selecție de texte și traducere: Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu; prefață: Adriana Babeți, postfață: Delia Șepețean-Vasiliu; Editura Univers, București, 1987, pp. 163-164.
6. Vezi Nichita Stănescu: Noduri și semne; prefață de Răzvan Voncu; Editura Cartea Veche, Publishing, București, 2010, Jurnalul Național, p. 205.
7. Umberto Eco: Opera deschisă. Formă și indeterminare în poeticile contemporane; traducere și prefață de Cornel Mihai Ionescu; Editura Paralela 45, Pitești, 2002, pp. 47-49.
8. Vezi John R. Searle: Realitatea ca proiect social; traducerea: Andreea Deciu și prefața: Monica Spiridon; editura Polirom, Iași, 2000, pp. 15-71.
9. Thomas Stearns Eliot: The Waste Land, traducerea și prefața de Alex Moldovan, Editura Paralela 45, 2004, pp. 5-59.
10. Aurel Pantea: Opera poetică; ediție îngrijită și prefață de Al. Cistelecan; editura Paralela 45, Pitești, 2016.
11. Vezi Ezra Pound: Opere I. Poezii (1908-1920); traduceri de Mircea Ivănescu și Radu Vancu; cronologie, introducere și comentarii de Horia Roman Patapievici; editura Humanitas fiction, București, 2019, pp. 311-321.
12. Nichita Stănescu: Noduri și semne; prefață de Răzvan Voncu; Curtea Veche Publishing, București, 2010, pp. 205-327.
13. César Vallejo: A murit eternitatea mea (Opera poetică); traducerea, prefața, tabelul cronologic: Dinu Flămând, Pandora Publishing, București, 2022.
14. E.E. Cummings: Erotic poems/Poeme erotice; antologie alcătuită de George James Firmage; traducerea: Dan Sociu, editura Art, București, 2011.
15. Louise Glück: Rețete de iarnă din colectiv; traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu; Pandora Publishing, București, 2023.
16. Leopold Sédar Senghor: Jertfe negre; traducerea și prezentarea de Radu Cârneci; Editura pentru Literatura Universală, București, 1965.
17. Mircea Stâncel: Integrala poetică (1981-2021)/I+II; Cognitiv, colecția revistei Discobalul, Alba-Iulia, 2021.
18. Paul Celan: Opera poetică (I+II), traducere de George State; cuvânt înainte de Andrei Corbea; Editura Polirom, Iași, 2019.
19. B. Fundoianu: Poezii (I+II); prefață de Dumitru Micu, tabel cronologic de Paul Daniel și George Zarafu; B.P.T., editura Minerva, București, 1983.
20. Leonard Cohen: Flacăra; prefață de Adam Cohen; ediție de Robert Faggen și Alexandra Pleshoyano; traducerea: Florin Bican; editura Polirom, Iași, 2019;
21. Vezi și Antoine Compagnon: Demonul teoriei. Literatură și bun simț; traducere de Gabriel Marian și Andrei-Paul Corescu; editura Echinox, Cluj, 2007.
