I.Despre dubla circularitate hermeneutică
S.D.P. – Ai tot amânat a-mi redefini discursul critic, dragă tată, autoreferențial și autointrospectiv, din recent premiata-ți „istorie transmodernistă a literaturii române contemporane”, intitulată onest „Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale”, de către Filiala Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.
I.P.B. – Ei, da! Am primit „Premiul pentru istorie literară” pe 20 noiembrie 2024, pe la ora 12 și câteva minuțele. Mă găsesc, în fine, pe drumul consacrării, iată, abia după împlinirea celor 70 de ani de viață…
S.D.P. – …pe 5 noiembrie 2024. Am văzut că „Gorjeanul” ți-a alocat spațiul cuvenit, pentru a nu lăsa neconsemnat un asemenea eveniment existențial, prin a-ți publica un ciclu de poeme în serial, iar apoi un eseu remarcabil intitulat „Există o filozofie a literaturii?”
I.P.B.: În prezent lucrez la un nou eseostudiu despre „Opera literară ca experiență culturală-artistică”.
S.D.P.: Să ne întoarcem la „istoria-ți” – am constatat deloc surprins – cu succes de public și cu scor de vânzare. Ce fel de travaliu critic o caracterizează?
I.P.B.: Am promovat o critică a relației, căci însăși opera are o substanță relațională. Una tripartită: conștiință a creației – corp cu sensibila-i certitudine: expresia și rostirea – situația trăită ontologicofenomenologic. Aș menționa mai întâi relația originară sau, mai degrabă, interpretarea inextricabilă a conștiinței și a lumii, deci înainte de toate „istoria” mea își asumă travaliul hermeneutic; și în acest context ea e «o istorie absolut nouă» greu de asimilat de către masa de intelectuali, fie ei și colegi de breaslă scriitoricească, cu mine, ba unii dintre ei și buni amici de cale.
S.D.P.: Deci ca și Nichita Stănescu, ai șarjat pe corp ca expresie, ca rostire, ca existență anonimă dedesubtul vieții personale, unde vocile tăcerii își exercită transcendența fundamentală – recte inframitologică, ritualistică, sacerdotală, confesională.
I.P.B.: Problematica aceasta, a corpului uman, trebuie revizuită transumanist, ca să fim în ton cu teoria transdisciplinară și cea transmodernistă. Am reflectat asupra operelor literare, nu neapărat numai de azi, dar și asupra singularităților lor, asupra condițiilor lor de emergență, asupra modalităților unor relații, corecte cu experiențele pe care le implică.
S.D.P.: Dar am sesizat că problemele pe care le abordezi nu sunt doar cele ale literaturii, ci și angajează ca drept martor literatura. Am mai observat că într-o bună măsură critica poate fi legitim considerată drept reflecție filosofică în act.
I.P.B.: Am demarat construcția unei proximități între analiza operelor și orizonturile meditației filosofice. Ba am fi publicat, repet, acel eseu dedicat „existenței unei filosofii a literaturii”. Componenta filosofică a criticii literare a fost practicată multiform de Jean Starobinski. Precizez că acest hermeneut e simultan critic, istoric, comparatist, scriitor, filosof și maestru al privirii interpretative și transvaluative. Știința, arta și filosofia sunt surori pe arenele culturii europene; afirm asta pentru că eu mă consider un scriitor, hermeneut, critic, prozator, poet, savant, pedagog și publicist european.
S.D.P.: Ai demonstrat, în primul ciclu al convorbirilor noastre, unitatea profundă a operei tale, în pofida diversității și complexităților ei… transdisciplinare și – se înțelege – transmoderniste; și, prin urmare, toposul de exigențe esențiale ale reflecției pluridimensionale, transrelaționale, bazată pe rezistența fățișă la … totalitarismul elitist…
I.P.B.: … În genere la efecte ale unor mode, ale unor concursuri de împrejurări, de voci, care dau tonul momentului, și atât. Dar țin să menționez că, odată instalată într-un praxis stilistic identitar, începe să acționeze și aspirația la o Frumusețe Autonomă; însă cu grijă ca «écartul» adus de explozia stilului să se închidă, dar să nu se închidă asupra lui însuși. Căci stilul trebuie să se arate în natura sa de mișcare către lume; și să întrețină o relație constantă cu alteritatea instabilă a ceea ce se ivește în el și totodată să ofere cititorilor ceea ce a fost astfel perceput, primit, valorificat creator și original de către scriitor. De pildă, eu am căutat, am interogat, am explorat și exploatat perfecțiunea formei și a mașinăriei semnificantului; aspectele, pendinte de structurile noi, cărora le dă naștere autorul, rămân mobile, dinamice și mai întotdeauna mărturisindu-și propria precaritate derivată deopotrivă de chemarea operei, de momentul alegerii, de cercurile hermeneutice, de experiența interpretativă, de mit și acceptare critică etc.
S.D.P.: Adică ai trăit ca agent al unei chemări, ai fost atins de ea și ai stabilit un contact cu opera ca eveniment. Mi-ai explicat într-un rând că experiența estetică, și o știm amândoi, se naște în clipa în care, pentru a se deschide lumii, eul acceptă să-și sacrifice propria prezență sieși.
I.P.B.: Atrăgându-mă irezistibil, opera literară m-a retrimis la viața-i mai cuprinzătoare ori la moartea-i transfigurată, întru resurecție, prin dubla circularitate hermeneutică, prin înnoirea travaliului critic, prin solitudinea discursului critic care-i nevoit să împărtășească solitudinea operei, urmând o vreme un drum singular și solitar și diferența întrucât e diferență/diferanță. Dar n-am neglijat alteritatea operei purtătoare de semnificații inedite, trezitoare în orizontul de receptare al publicului „cărturar” al interesului diferit al plăcerii resimțite imediat ca necesitate personală comutată în electivitate emotivă.
S.D.P.: De ipso et de facto, a interpreta o operă este un mod de a cheltui energia afectivă pe care operele literare o suscită în noi și a valoriza anumite secrete despre care avem presentimentul că ne privesc pe noi înșine.
I.P.B.: În același timp întâlnirea cu opera literară este cauționată de urgența actuală, de istoricitatea alegerii, de corporalitate, întrucât istoriocriticul și hermeneutul simte singularitatea propriilor sale alegeri, calitatea unică, personală, originală a propriei sale implicări în operă, spre a-i reduce stranietatea prin efortul „neoiluminist” de a lega seducția de baza ei formală și întâmplarea de substanțialitatea operei.
S.D.P.: Am sesizat că ați arătat tendința studiului scrupulos al trăsăturilor obiective/subiective/intersubiective ale operei: valori semantice, fapte de compoziție, caruselul imaginilor, cortegiul metaforelor, mareele detaliilor recurente, geometria spațiotemporală a corespondențelor, spectacolul tonalităților și raporturilor intrafonetice, energia ritmului temporal și atemporal (transistoric) al unui text.
I.P.B.: Ei, da, desigur! Urăsc „purele abstracțiuni” ca și Valéry, Starobinski, Merleau-Ponty, César Vallejo, Henri Michaux, Léo Spitzer, Jauss, Picon, Godel, Jean Fabre, R. Burton, J. Rigoli. Spitzer s-a dedicat stilisticii. Godel a fost poet între 1966-1986 al diferanței; Rigoli s-a ocupat de delirul și alienarea actului scriptural; Kierkegaard a fost obsedat de aparențele măștilor; F. Azouvi și-a asumat literatura ca oglindă a melancoliei. Eu am relecturat structura materială în oglinda ideală lăsându-le lor specificitatea confruntării la diversele niveluri: atenția flotantă, disponibilitatea difuză, fecunditatea demersului stilistic, nonmetodolatria, experiența transstructuralistă, intuiția (fenomenologică + gestalistă), totalitatea funcțională transcendentă versus imanența sensului întregului corp operial, conștiința structurantă, traiectul intențional implicat în traiectul textual, actualizarea unei conștiințe inerente semnelor.
S.D.P.: Miza stilisticii este de a se face complicele obiectului în puterea lui de a ne opune rezistența.
I.P.B.: Dinaintea unei subiectivități străine nu dezvolți fantasme interpretative, ci reunești ambiguitatea semnificațiilor sale, luând în considerare limitele acestora dar și adeverirea ipotezei că restul are un sens, ca rest; apoi înfruntând opacitatea fără complacerea în țesătura ei și cu perceperea ei ca pe un organism viu. Experiențele percepției și comprehensiunii pot fi considerate ca înseși (re)sursele ideii de organism. Ca istoric literar și hermeneut am scontat pe travaliul de întărire materială a obiectului și pe travaliul critic ca fiind susceptibil de-o circularitate specifică. Acest «du-te-vino» de la părți la întreg e în principiu ilimitat. Opera, ca totalitate funcțională, nu poate fi niciodată totalizată integral. Pe mine, ca autor al acestei „istorii transmoderniste”, obiectul este cel care mă cheamă, îmi absoarbe discursul mereu ispitit de comprehensiunea completă a operei, augmentată de teoria actului divinatoriu prin care m-am transpus în autor, am suprimat din această postură tot ce constituie alteritatea și stranietatea textului; sosind la întâlnirea cu subiectivitatea creatoare, am făcut un cerc dublu (primul privitor la operă, al doilea privitor la interpret).
S.D.P.: Dar, firesc, coeficientul de autointerpretare este implicat de confruntarea cu obiectul; și, din acest moment, ai ca autor de «istorie literară» sentimentul originar al donației de sens. Temporalitatea lui Dasein nu cumva slăbește realitatea independentă a obiectului? Nu cumva absorbția obiectului interpretat în rostirea explicativă ucide energia de rezistență a inegalabilului… a inefabilululi estetic?
I.P.B.: Aha, pricep. Benedetto Croce redefinește poezia ca sinteză de sentimente, ca năzuință fabuloasă a delirului de inteligență, suprarealist, care, și după un secol, își vădește calitatea de-a metamorfoza eșecul literaturii în spectaculos succes al ei și de a compensa deficiențele literaturii prin critica… conjugală; căci, după cum apreciază și Jean Starobinski, criticul nu e decât prințul consort al poeziei, iar poetul rămâne regele așezat pe tron; întotdeauna „poetul e un rege și merită un tron”. Dar din postura de hermeneut am desperecheat cuplul operă-interpret ca să leg împreună, imediat, cele două adevăruri personale, trăind eu însumi, pe baza noii lor integrități, înfruntarea directă dintre obiectiv și subiectiv, terțul inclus fiind forța alterantă a operei literare: de aici rezultă dubla circularitate hermeneutică.
S.D.P.: Adică în raportul dintre obiectul estetic și cel care se bucură de el este vorba de intersubiectivitate care trebuie gândită ca mereu situată în față, în viitorul generat de operă.
I.P.B.: Exact, așa stau lucrurile. Eu am avut în atenție diversitatea operei, complementară cu existența ei ca text contemporan.
S.D.P.: Perspectiva ta teoretică se întemeiază pe ideea de adeziune la imaginea străină a celuilalt; în orice parcurs istoriocritic e crucial aspectul de a fi trăit tu însuți distanța în miezul propriei existențe: a ta ca ființă sensibilă și intelectuală și a operei.
I.P.B.: În relația sa, istoriocriticul literar se expune alterității operei ca și cum ar fi cineva care lipsește din sine însușii, ca și cum ar putea, prin intermediul operei, să se regăsească, să se transforme pe el însuși, dacă, prin noroc, e dublat de un poet ca mine de substanță ezoteretică și simultan exotericoaletheică. Deci ca poet am transmutat actul de cunoaștere în facultate de depășire a lui în formele și actele creatoare prin care mi-am modificat destinul pe care-l suport de 70 de ani ca ființă naturală.
S.D.P.: Din modul în care scrii, dragă tată, am sesizat că temeiul odată găsit, adică hermeneutica implementată transmodernismului, nu ți-a devenit nici complacere și nici confort; dimpotrivă, un efort continuu de-a te autodepăși, ca un bun rigorist al autenticității; lumii foșgăind de măști, te-ai străduit să-i refuți demersurile… parșive, veninoase, reptiliene…
I.P.B.: Ei, da, n-am renunțat la a-mi fortifica tandemul autoritate-transmodernitate, de a-mi reconstrui valorile (evitând strategic tonul adevărului definitiv, întocmai maeștrilor mei Eugen Lovinescu și Eugen Negrici). Deși Nicolae Manolescu și Mihai Zamfir mi-au fost profesori la cursurile de vară ale Universității de Filologie a Universității din București, eu mi-am căutat o cale numai a mea: și anume Calea transmodernă, pe care am promovat-o încontinuu.
S.D.P.: Știu, chiar într-un număr recent din revista Olteniei „Constelații diamantine” chiar în editorial, ai lansat la apă corabia metanoică a transmodernității literaturii române de mâine, de poimâine, de răspoimâine…
I.P.B.: … Și optând pentru statutul hibrid al eseostudiului, mult mai potrivit cercetării transhermeneutice a literaturii de azi de aiurea și de pretutindeni.
S.D.P.: Din ce motiv?
I.P.B.: Am înțeles că doar spațiotimpul eseului este locul în care criticul urmează profilul evidențelor textuale ale operei (sau ale unei serii de opere precum cea foarte recentă a scriitorului gorjean Marius Marian Șolea, al cărei număr a ajuns la cifra 22, la două din această serie a operei poetice integrale scriind eu însumi prefața; și mă refer la nr. 15 „Limita de existență” / vezi „O prefață altfel. Lumina și apa” (pp. 9-13) și „Chipurile omului” (nr. 16) / vezi „Marius Marian Șolea și chipurile omului” (pp. 11-14) până în clipa în care acest eseostudiu (fiindcă e prevăzut cu aparat critic) care dă naștere unei rostiri reflexive capabile să indice specificitatea auctorială a poetului supus exercițiului hermeneutic și axiologic focusat pe salvarea aspectelor esențiale de tensiune și de deschidere.
S.D.P.: Eu cred, cu modestia de rigoare, că discursul tău metaliterar îmbină rostirea estetică cu inteligența critică, atentă la inventarea modalităților de întâlnire cu celălalt, cu cititorul care, prin talent și silință, ar putea ajunge relector transvaluator.
I.P.B.: Desigur, ca relector transvaluator am condus reprezentarea spre autoreprezentare oarecum narcisiacă, însă cu intenția demistificatoare de a demasca dezintegrarea postmodernistă. Ca atare, am militat, neclintit, pentru grija față de alteritatea implicată în operă, pentru prezența semnificațiilor pe care posteritatea nu le-a mai ascultat, pentru o etică mai exigentă a recunoașterii democratice a diferențelor de structură, de stil, de hermeneie.
S.D.P.: Consultându-l pe Jean Starobinski, am zăbovit pe dialogul luminii cu umbra; și prospectând terenul pentru această discuție despre drumul consacrării tale în noua postură de istoric și critic literar, soldată, să reamintesc celor ce ne vor citi convorbirea, că pe 20 noiembrie 2024 ți s-a acordat „Premiul pentru istorie literară” pentru masivul tratat, de 1970 de pagini, „O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane. Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale”, aș dori să aprofundăm chestiunea.
I.P.B.: Da. Este vorba de rațional și irațional, de ființa intelectuală și cea sensibilă, cea de-a doua desfăcându-se în evidența deplină a unei lumini miraculoase, dar păstrându-și contactele cu o zonă confuză și dureroasă care personantizează eul dinspre in/sub/conștient îmbogățindu-i limbajul transdisciplinar cu imprevizibile nuanțe metafizice și transfilosofice.
S.D.P.: Revenirea iraționalului însuși a fost o lovitură zdrobitoare a rațiunii. Conștiința nu devine rezonabilă decât refulând o parte de umbră, de violență care nu e niciodată abolită pe deplin. Rezultatul tinde să revină, alungat pe ușă, se întoarce pe fereastră. Astfel, perechea antitetică revenirea umbrei – lumina solară a rațiunii înseamnă un transcomplex psihanalitic axat pe ideea de libertate…
I.P.B.: Desigur. E un orizont ideatic, de o complexitate și de o gravitate, ambele revoluționare. Examenului diacronic al teoriilor și operelor i-am contrapunctat lectura sincronică a relației dintre arte, dintre metaforele directive și Revoluție. Diurnul și nocturnul coexistă; conferind vizibilului prezența sa cea mai intensă, scriitorul ce mi-s am adus „obscurul” în transaparența sensibilă; gândirea-mi transmodernistă a refuzat să sacrifice sensibilul ideii. Misterului materiei, imperativul ordinii diurne i-a opus conceptul de rațiune lărgită, care respinge diviziunea ontologică între trup și spirit; din perspectiva construirii unui câmp problematic, strâns legat de urgența timpurilor actuale și de reformarea corectă a interogației morale.
S.D.P.: Și totuși te rog să zăbovești pe conceptul de «rațiune lărgită».
I.P.B.: E vorba de revenirea mitului, a măștilor; de reconsiderarea vieții ca un câmp al proiectului; de voința orientată și-n viitor, de contactul cu esența autentică, de schimbarea efectivității vieții prezente cu un „viitor mitologizat”. Ce vorba de solidaritatea fericită cu experiența celuilalt, simultană cu exercitarea facultății de judecare și de legitimizare a criticii de carte.
S.D.P.: Ți-a apărut zilele astea „Meditații secrete”. E prima carte întru totul transmodernistă a literaturii poetice din România. care sunt principalele ei trăsături distinctive?
I.P.B.: De ipso et de facto, poezia își este sie înseși suficientă. Ea curge întruna pe dedesubt minunată, lentă, cu adâncimi nebănuite. Are în corpu-i vinișoare albăstrii cum apa mării și răspunde întruna chemării zeilor de din vechime. Știe totodată să acceadă în Templu.
S.D.P.: Se bucură de pacea lumii, încă, acolo unde n-a început al treilea război mondial, pe sub măslini și pe sub plauri.
I.P.B.: Își biruie dușmanii cum Orfeu cu înlănțuirea unor cânturi construite inteligent: între zenit și nadir.
S.D.P.: Drumurile poeziei sunt întruna labirintice?
I.P.B.: Poezia purcede din primordiile indice, din Rig-Veda. Se raportează mereu la Axis Mundi pe care-o sărbătoresc ritualic poeții înființând la capetele fiecărui pod, fiecărei punți, câte-o fântână.
S.D.P.: Poezia, în limba română, tinde mereu către idealitate.
I.P.B.: Descinde în câte-o Cetate să pună cununa de lauri pe fruntea genială a vreunui poet. Acesta-și asumă ca un autentic nomothet redefinirea temeiurilor. Și se comportă ca un onomaturg perfecționist.
S.D.P.: Poezia în limbajul postmodernist – contorsionist se mulează pe orice tentație, devenind întruna o inepuizabilă inspirație?
I.P.B.: Cam așa. Dar cea transmodernistă se lasă furată de valori onirice, întrețese viziuni înrădăcinate în Logosul lui Archaeus. Numai eu-s, vai mie, adept al Nostosului Originar? Nepervertit total prin cultură excesivă? Rar, tot mai rar, Poezia-și petrece zilele libere, de la facerea lumii imaginare, în Pantheon! A coborât, repet, din vina postmoderniștilor, în lumea măruntă, în nimicnicia ei grețoasă: naștere-nuntă-moarte. Nemurirea i-a fost fatal interzisă.
S.D.P.: Precum o brândușă, o narcisă, un crin, un mărgăritar, condeiul tău s-a întors în Sacra Natură ca să-i fie descriptor clandestin, fiu credincios, interpret cuviincios, transvaluator cosmogonic, fie și ezoteretic precum în „Meditațiile-ți secrete”.
I.P.B.: Despre ele vom dialoga data viitoare. (va urma)
