Istoria Ierusalimului este atât de complexă şi de controversată, pentru că din străvechime, Ierusalimul se dezvoltase ca o aşezare în jurul râului Gihon, iar, locuitorii săi, canaanenii, au tăiat un canal prin stânci până la un bazin de apă aflat în afara zidurilor cetăţii lor. Aşa se face că un tunel subteran fortificat le facilita accesul la sursa de apă, de aceea, chiar şi cele mai recente săpături arheologice ne arată că izvorul era apărat de un turn şi de un zid masiv, gros de şapte metri, făcut din blocuri de piatră de trei tone, ceea ce demonstrează valenţele creativităţii canaanenilor. Se consideră că turnul putea să fi servit şi ca templu pentru celebrarea sacralităţii cosmice a izvorului, mai ales că în alte părţi ale Canaanului, regii-preoţi ridicau turnuri de temple fortificate pentru apărare. Mai sus, pe dealuri, s-au găsit rămăşiţele unui zid ce străjuia cetatea, deoarece, faraonii egipteni aspirau să controleze Canaanul, dar nu se ştie cu certitudine dacă ei au controlat efectiv această ţară bine fortificată. Se poate ca ei să fi folosit unele simboluri de pe vasele ceramice pentru a-i blestema pe suveranii locali care îi sfidau sau pentru a-şi exprima aspiraţiile de nesupunere şi de suveranitate. De-a lungul timpului, au existat mai multe teorii referitoare la aceste date arheologice, lucru care demonstrează că arheologia este atât o problemă de interpretare, cât, mai ales una ştiinţifică, deoarece, o bună vreme s-a crezut că egiptenii au spart aceste vase pentru a blestema sau pentru a discredita locurile ale căror nume apăreau pe ele, de unde şi denumirea lor de «texte de execraţie» sau de excludere din arealul care împrejmuia oraşul, cel mai vechi din Ierusalim.
Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime!
Canaanenii s-au arătat a fi cei mai renumiţi constructori din Ierusalim, până la Irod cel Mare, aproape două mii de ani mai târziu. Locuitorii Ierusalimului au devenit supuşi ai Egiptului care cucerise Palestina în 1458 înainte de Hristos, astfel că egiptenii ocupau oraşele Jaffa şi Gaza din apropiere, iar, în anul 1350 î.Hr., regele Ierusalimului, îl ruga înspăimântat pe suzeranul său, Akhenaton, faraonul Noului Regat al Egiptului, să-i trimită ajutoare, cam «cincizeci de arcaşi» pentru a-şi apăra micul regat de ameninţarea regilor vecini şi a hoardelor de jefuitori. La un moment dat, regele Abdi-Hepa numea această cetate «capitala Ţinutului Ierusalimului, al cărei nume este Beit Shulmani» sau «Casa Bunăstării» şi poate că tocmai cuvântul «Shulman» stă la originea lui «Salem» care conferă denumirea oraşului. Acest Abdi-Hepa era un mărunt rege într-o lume dominată la sud de egipteni, la nord de hitiţi, în teritoriul Turciei actuale şi la nord-vest de grecii micenieni care vor declanşa războiul troian. Cercetătorii apreciază că prenumele regelui este vest-semitic, tot semite fiind numeroase limbi şi popoare din Orientul Mijlociu, care se presupune că se trag din Sem, fiul lui Noe. Prin urmare, se deduce faptul că Abdi-Hepa ar fi venit de pe undeva din nord-estul Mediteranei, mai ales că rugăminţile lui, descoperite în arhiva faraonului, sunt semne disperate şi dovezi linguşitoare, fiind primele cuvinte cunoscute ale unui ierusalimit! Se cunosc în jur de 380 de scrisori scrise în akkadiană pe nişte tăbliţe de lut ars, adresate de căpeteniile locale faraonului eretic Amenhotep IV (1352–1336), care a instaurat cultul soarelui în locul tradiţionalului panteon cu numeroşi zei egipteni! În consecinţă, el şi-a schimbat numele în Akhenaton, iar, arhiva regală a Casei Corespondenţei Faraonului a fost descoperită în 1887 în noua sa capitală Akhetaten, azi El-Amarna, la sud de Cairo. O teorie recentă sugerează faptul că «habiru» erau vechii evrei/israeliţi, însă, cuvântul apare peste tot în Orientul Mijlociu în această perioadă, pentru a-i numi pe acei jefuitori fanatici în akkadiană, care mai înseamnă şi «rătăcitor» în căutare. Este posibil ca vechii evrei să fi fost descendenţi ai unui mic grup de «habiru», mai ales că fiul regelui a căzut în mâinile acestor «habiru» (jefuitori), locuitori ai unui mic oraş aparţinând Ierusalimului, căzut în mâinile oamenilor din Qiltu, legaţi tot de un tărâm de jefuitori! Aceste acte de jaf au făcut ca regele să asculte rugămintea lui Abdi-Hepa, servitorul său, şi să trimită arcaşi! Documentele vechi, nu ne spun mai multe, dar, indiferent ce s-a întâmplat cu acest rege încolţit de atacatori, un secol mai târziu, locuitorii Ierusalimului au construit structuri terasate abrupte, în aval de râul Gihon, pe dealul Ofel, care au rezistat până astăzi!
Sfânta Scriptură este cea mai măreaţă istorie a Ierusalimului!
Spre exemplu, fundaţia unei cetăţi sau a unui templu al Salemului arată că aceste ziduri, turnuri şi terase rezistente au făcut parte din cetatea canaaneană cunoscută sub numele de «Sion», pe care Regele David o va cuceri, pentru că în secolul al XIII-lea î.Hr., iebuseii au ocupat Ierusalimul. Însă, la vremea respectivă, vechea lume mediteraneeană era răscolită de valurile de invadatori din zona Mării Egee, numiţi «Popoarele Mării», iar, în faţa acestui val de năvăliri şi migraţii, imperiile s-au destrămat. Astfel, hitiţii au fost decimaţi, micenienii au fost distruşi, nu se ştie cum, Egiptul a fost zguduit şi pentru întâia dată şi-au făcut apariţia evreii, iar, prin Avraam de la Ierusalim apar israeliţii! Considerată de unii ca fiind o «Epocă întunecată», care a durat trei secole, acest lucru le-a permis evreilor, cunoscuţi şi sub numele de «israeliţi», un popor ales care Îl venera pe Dumnezeu, să se stabilească şi să întemeieze un regat în ţinutul îngust al Canaanului. Drumul parcurs este menţionat în textele despre «facerea lumii», despre originea lor şi despre relaţia lor cu Dumnezeu. Ei au transmis aceste tradiţii care au fost consemnate în textele ebraice sacre, iar mai târziu au fost adunate în cele «Cinci Cărţi» ale lui Moise, «Pentateuhul», şi în prima parte a scripturilor evreieşti, «Tanahul». Sfânta Scriptură sau Biblia a devenit «Cartea Cărţilor», ca un ansamblu narativ alcătuit din texte ce se întrepătrund, scrise de autori care le-au editat în momente diferite, oate şi în scopuri divergente. Această operă sacră monumentală care cuprinde epocile cunoscute şi necunoscute, cuprinde o serie de fapte istorice demonstrabile, relatări mistice neprobate, versuri de o mare frumuseţe lirică şi numeroase pasaje misterioase greu inteligibile care pot fi codificate sau poate traduse greşit. Sfânta Scriptură este scrisă în cea mai mare parte, nu pentru a povesti nişte evenimente, ci pentru a promova un adevăr mai înalt care priveşte relaţia dintre poporul ales şi Dumnezeul său. Pentru un credincios autentic, Sfânta Scriptură este rodul revelaţiei divine, chiar dacă, pentru un istoric este o sursă contradictorie, nesigură, repetitivă, dar, totuşi, de o inestimabilă valoare, adesea singura disponibilă, dar în acelaşi timp este prima şi cea mai măreaţă istorie a Ierusalimului.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
