1.O uluitoare maturizare
Demarez azi preliminariile Atelierului național de Poezie și Critica Poeziei „Serile la Brădiceni”.
Gestu-mi e motivat de seria de cărți apărute în celebra și consacrata colecție „Serile la Brădiceni”.
Încep, fiind un gentilom din fire, prin a da întâietate Anei Ionele, care s-a vădit a fi o poetă de cursă lungă și cu suficiente resurse încât să-și susțină cauza de creatoare a unui lirism din ce în ce mai matur, transretoric și stilistic.
Scriitoarea motreană a mai scos la prestigioasa editură PIM de la Iași „Inscripție pe-o ciutură” în 2022 și „Ruga cicorii” în 2023. Iat-o revenind cu încă un volum, în 2024, intitulat inspirat – parcă în ton cu Ioan Dan Bălan, „Omul de Piatră al Petrilei” [1,2] – „Amurgul pietrelor albe” [3].
Trăsătura importantă a acestei elegante cărți de poezie patriotică în care poeta nu ezită să-și recunoască respectul pentru istoria neamului și dorul de rădăcini este consecvența. În satul tradițional românesc, arhetipal „gustă din azimă morții și viii dimpreună, la o cină de taină”.
La curent cu starea arghezianoblagiană a poetității, Ana Ionele se revendică din lupta poporului acestor vetre de un eroism sacrificial pentru slobozenie. Statornică în strămoșeasca-i credință în ortodoxia (g)locală, ea crede că, de fapt, îngerii noștri păzitori sunt cele două entități (una masculină, cealaltă feminină) ale sufletului nostru care-și caută loc de rugăciune în singurătate; astfel poema „Sufletul… Îngerul” e o piesă izbutită, pe același palier axiologic cu, de pildă, o altă apariție editorială, de-o excelentă poeticitate: „Doruri fără cuib” a Monicăi Buțu (a cărei prefață am scris-o eu însumi, recent – n.n., I.P.B.) [4].
O primă impresie: constat, ca relector avizat și ca autor de istorie literară transmodernistă [5], evoluția spre o maturizare a discursului liric uluitoare, cu implementări de redundanțe stilistice care-i conferă o identitate auctorială incontestabilă și rapid recognoscibilă. Citez, cu-o neascunsă satisfacție și acea barthesiană plăcere fenotextuală a texturii ireductibile, care desfată ochiul, urechea, intelectul bucuros că-n poeticitatea acestei frumoase poete cultura pătruns-a liber, cu o reținută euforie, declanșându-i recititorului acea pierdere de sine în propria desfătare [5] titluri ca: „vorbele”, „Gând încremenit”, „Rouă” etc.
2.Celebrarea Naturii
Acest stadiu superior al noii aventuri lirice a Anei Ionele depinde – cum altfel – de sfânta și buna limbă română. Având reveria copilăriei, ca și Rainer Maria Rilke ori Mihai Eminescu (vezi „Eminule, Emin”, „Lasă-mă, Doamne, copil”, „Dulcea mea copilărie”, „Eram copil”, „Tata”, „Avea bunica mea” – n.n., I.P.B.), poeta imnifică niște porți de fântână a cărei apă rece din adâncuri freamătă, se rostuiește, ciutura hrănește timpuri, numai cumpăna descântă, peste ciobul vremii mute se apleacă cum o sfântă ochii muți să îi sărute printre tainicele unde. Finalul poemei „Porți de fântână” este neoexpresionist, în genul unor Trakl și Celan. Acest aspect pare să domine cu nostalgii, cu sentimente de înfiorare, cu neuitate ritualuri poietice (făcutul pâinii în țăst însoțit de rugăciunea cuvenită din moși-strămoși, cu sfințenia din atmosfera mirosind a azimă, cu mulțumirea lui Dumnezeu și semnul crucii la scoaterea pâinii aburinde și gustoase ca într-un „rai proaspăt”).
Ana Ionele celebrează natura adormind în iarba amintirilor, proustiană, percepând lumea arheală, arhetipală, „arheologică”. Astfel, naturalețea versului îi sensibilizează discursul liric, îl esențializează profitabil, dându-i acel aer de simplitate „prin visul izvoarelor”, prin „poienile cu doruri multe”. „Fărâme atemporale” sunt recuperate într-o dăruită stare de reculegere.
Totodată, poeta reimplementează sacrul în profan, optând pentru estetica și artisticitatea transmodernistă. Are reverianța „fărâmelor atemporale” regăsită în plaiul natal deodată cu osemintele bunilor ei și așteptând să curgă heracleitică lumina.
Apropo, asemenea versuri izbutite sunt risipite din belșug în cele 67 de poezii din „Amurgul pietrelor albe”, carte a cărei postfață – portretistică i-o semnez, incluzându-i-o inițial în masiva mea „istorie transmodernistă a literaturii române contemporane” [6].
3.Secunde da măreție
Dar Ana Ionele își autoschițează o verosimilă artă poetică resorbită salutar în strofe, în terține, în „prozoezii”, catrene (ca de pildă „Năluci și cruci”, unde – citez – „aripile într-o pânză de păianjen așteaptă” – n.n., I.P.B.).
Să relecturăm totuși poemele (poetica relecturii este singura metodă de-a descifra protocolul compozițional și idiomul metalectural – n.n., I.P.B.).
„La poala uriașului de piatră/ satul își cântă rădăcinile-n râu”. Elementul folcloric răzbate din romanța „Mi-a lăsat mama un dor”. „De n-o să mai fiu un timp” e un pastel elegiac și ludic (întrucât se joacă cu clipa, frământând-o ca să-și facă stilul („un spic de pâine dospită și-o altiță pe-un ciupag”. Apoi, după ce „între ceruri și pământuri/ își țese violet amurg” poeta își explică cinstit și tragic secretul versului: „Într-un vers de mă-nfirip,/ Îngenunchind la icoană,/ Nu o să mai fiu un timp…/ Versul meu, să nu ai teamă!”.
Satul poetei e de poveste; în el se-aude doinind de mumă și de lună; „zorile, pe răcoare, descântă roua în soare”; dezinvoltă, Ana Ionele, în cel mai popular ritm și în cele mai autentice rime, strecoară și câte o asonanță („peșchir – copil); câteodată, ca la Nichita Stănescu, necuvintele îi cântă; din culorile sublime și miresme fără seamăn face versurilor sale leagăn mioritico-blagian; mărturisește apoi în ce relație e cu muza: „că, vezi, muza mă îndeamnă/ să-mi port versurile bine/ Pân’ se lasă, dragă toamnă, cu idilice destine”; poeta ține în mână un pistolnic ca să pună pecetă, vie, într-o pâine ce-o să fie.
4.Alchimii de miere
Într-un fel, programatic, Ana Ionele nu iese, ca și Tudor Arghezi, din zona ruralului ce-și conservă încă tradițiile, obiceiurile, memoria originară, ethosul străvechi; ca atare esteticitatea nu iese nici ea din concretul cotidian, dintr-o religiozitate a materialității universului gospodăresc, casnic, familiar. Mitul manolic o atrage cu „himere și șoapte” într-o zonă de fascinație (așadar poema „Himere și șoapte” chiar e o artă poetică parcă sculptată în piatră de un meșter iscusit sau în lemn de un sculptor antebrâncușian – n.n., I.P.B.). O elegie ca „Eu sunt finalul unui vers” pare să reziste capodoperial și-o felicit din toată-mi inima.
Teme, idei, motive, toposuri, simboluri comunică între ele muzical într-un spațiu euforic „c-un roi de dactili în program” (estetic, firește! – n.n., I.P.B.). Și nominalizez oglinda (lui Narcis), amintirea amară (a lui Orfeu), fereastra orologiul, icoana, grinda, soarele, izvorul, zorile, clepsidra, zăvorul, gongul, secunda, curcubeul, galaxia, ulceaua, cicoarea, pârleazul, perdeaua de nori, stâna, râul, turla de nea (ce metaforă superbă! – n.n., I.P.B.), fluierul, steaua, luceafărul, buciumul, dealurile ondulatorii ca-n teoria lui Vasile Conta, nisipul, cuvintele, ciutura, apa, focul, pământul, aerul ș.a.m.d., toate intră într-o arhetipologie a imaginarului, ale cărui structuri antropologice sunt resurectate cu o plăcere de veritabilă îndrăgostită de ceremonii secrete, de „roua vetrei”, „luminișul codrului”.
Ancestralitatea, templul-troiță coagulează ca pentru un „festin” poeticul „cu alchimii de miere” și o îndeamnă pe Ana Ionele să-și sădească versurile în paradis, în timp ce-și prinde în colțul gurii un zâmbet peste melancolie, cerând totuși, în ultimă instanță, „o secundă de măreție”.
BIBLIOGRAFIE
1. Vezi Omul de Piatră. Antologie a festivalului literar-artistic (II) „Ioan Dan Bălan”, ediția a II-a, 30 mai 2025, întocmită de Elisabeta Bogățan, Casa de editură Exclusiv, Vulcan. 2025, 171 p.
2. La Omul de Piatră/ Chez l’Homme de Pierre. Antologia Grupului de Poezie „Ioan Dan Bălan”/ L’Anthologie de Poésie „Ioan Dan Bălan”, alcătuită de/accomplie par: Mirela Cocheci și/et Elisabeta Bogățan; traducerea textelor în și din limba franceză/ la traduction des textes en et du français: Elisabeta Bogățan; Casa de Editură Exclusiv; Vulcan, 2025, 344 p.
3. Ana Ionele: Amurgul pietrelor albe, editura PIM, Iași, 2024; cu o prefață „Călătorii prin lumea cuvintelor care cântă”, de Nicolae Dragoș și cu o postfață de Valeria Totir, 134 p.
4. Monica Buțu: Doruri fără cuib; editura eParadigme, Craiova, 2025; cu o prefață „Locuirea poetică a Monicăi Buțu” de Ion Popescu Brădiceni, 82 p.
5. Vezi Roland Barthes: Plăcerea textului; traducerea de Marian Papahagi; postfață de Ion Pop; editura Echinox, Cluj, 1991, 142 p.
6. Ion Popescu-Brădiceni: Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane; ediția a II-a, revizuită și adăugită, editura Tipo Moldova, Iași, 2023; cu un argument de Silviu Doinaș Popescu, vezi „Portretul literar al Anei Ionele”, pp. 1330-1331.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie, cronicar literar
