Cartea „Doruri fără cuib” semnată de Monica Buţu este o apariție editorială remarcabilă care confirmă maturizarea unei voci poetice distincte.
Prefața semnată de Ion Popescu-Brădiceni ancorează lectura volumului într-un cadru hermeneutic profund, invocând concepte precum „terţul sacru” (Basarab Nicolescu), „locuirea poetică” (Heidegger) și tradiția poetică blagiană. Astfel, Monica Buţu este plasată în descendența poeților vizionari care reușesc să unească vizibilul cu invizibilul, materialul cu transcendența. Titlul însuși – „Doruri fără cuib” – sugerează un spațiu intermediar între căutare și găsire, între nostalgie și revelație, iar sensul polisemantic al „cuibului” devine punctul axial al unei poezii a adăpostului spiritual, a dorului și a transcenderii.
Un element central al volumului este prezența recurentă a simbolurilor luminii, zborului și anotimpurilor, integrate într-o viziune circulară a timpului. Monica Buţu construiește un discurs al transparențelor succesive („Transparenţa poartă, stratificat, alte transparenţe”), în care revelația nu se obține direct, ci prin straturi de imagini și sensuri, culminând cu „cântul” înțeles ca formă supremă de ființare.
Din punct de vedere stilistic, poeta utilizează un vers liber de o claritate expresivă, cu accente muzicale și lexic aproape ritualic, ce amintește de solemnitatea discretă a imnurilor. În poeme precum „Te-am văzut”, închinate figurii lui Brâncuși, se produce o întâlnire fertilă între estetica plastică și cea poetică, într-o sinteză a simplității esențiale.
Volumul este construit printr-o țesătură de imagini vegetale, celeste și temporale, în care natura devine limbaj al sacralului și spațiu de reconectare la originar. Poeme precum „Hoinar”, „Înfloriri”, „Zbor de anotimp” sau „Galbene umbre” propun un lirism ce se hrănește din simplitatea rurală, în spiritul unei spiritualități cosmice: „Cum e tăcerea-n ram / când pleacă cântul, / aşa îmi e cuvântul.” Natura nu este doar cadru, ci mediator între om și transcendență, între clipă și veșnicie, nu e doar decor, ci limbaj viu, purtător de sensuri sacre și metafizice. În poeme precum „Moment tomnatic” sau „Nostalgie”, timpul este perceput prin alternanța anotimpurilor, iar elementele simple (nucul, licuriciul, florile de nu-mă-uita) poartă o încărcătură afectivă și simbolică ce amintește de „misterele mărunte” ale lui Blaga.
Timpul este adesea figurat ciclic, prin motive sezoniere și rurale – toamna cu „galbene umbre”, primăvara în „înfloriri”, sau iarna sugerată în „colinde”. Aceste elemente creează un calendar liric unde anotimpurile devin stadii ale ființei, iar nostalgia lor se convertește într-o meditație asupra trecerii și permanenței.
Universul liric al Monicăi Buțu este profund ancorat într-o spiritualitate creștină asumată firesc, ca o respirație a ființei. Dialogul cu sacrul nu este unul clamat, ci unul șoptit, integrat în textură intimă a versului. Poezia capătă frecvent accente de rugăciune (Spovedanie neterminată), de imn discret (Taine) sau de contemplație a misterului divin manifestat în cele mai umile ipostaze. Poemul Cerșetoarea reprezintă un punct culminant al acestei viziuni, o adevărată parabolă modernă în care sărăcia materială extremă este transfigurată într-o imagine a bogăției spirituale absolute. Ochii „curaţi cum nu mai sunt” ai femeii și litania sa neîncetată – „Nădejdea mea este Tatăl…” – devin o oglindă în care lumea modernă, cu „lumini stinse” și „case crescute / peste suflete triste”, își poate contempla propria deșertăciune. Astfel, poezia recreditează valorile esențiale: credința pură, umilința și capacitatea de a vedea prezența divină dincolo de aparențe. În acest spațiu, până și dorința de cunoaștere se subordonează misterului, așa cum sugerează poemul Taine: „Dumnezeu ne vorbeşte în taine […] Nu întreabă dacă am învăţat să-I ascultăm tăcerea.”
Stilistic, volumul se distinge printr-o opțiune structurală inedită și eficientă: utilizarea primului vers pe post de titlu. Această tehnică anulează granițele rigide dintre poeme, creând un flux continuu al conștiinței poetice, o singură și amplă respirație lirică. Limbajul Monicăi Buțu tinde programatic spre esențializare, spre o simplitate care nu este sărăcie, ci decantare. Cuvinte-cheie precum „tăcere”, „lumină”, „umbră”, „zbor” sau „timp” sunt reluate în diverse contexte, construind o rețea de semnificații ce explorează teritoriul fragil dintre rostire și inefabil. Relația dintre cuvânt și tăcere este una de complementaritate, nu de opoziție. Cuvântul poetic se naște din tăcere și îi poartă ecoul, așa cum este surprins exemplar în Hoinar: „Cum e tăcerea-n ram/ când pleacă cântul,/ aşa îmi e cuvântul.” Poezia nu caută să explice sau să definească, ci să existe prin ea însăși, să surprindă „acel spaţiu nescris dintre gânduri” (Rotund de răsărit).
O prezență tutelară majoră în acest univers poetic este, fără îndoială, cea a lui Constantin Brâncuși, căruia îi este dedicat poemul-omagiu Te-am văzut. Monica Buțu recunoaște în sculptorul de la Hobița un spirit înrudit, un model de creator care a reușit să purifice materia pentru a dezvălui esența, amestecând „cu lacrimi tina/ ca Primul Creator”. Aspirația brâncușiană spre absolut, materializată în tema zborului, devine la Monica Buțu o metaforă centrală pentru elanul sufletesc. Zborul nu este doar o deplasare, ci o condiție a ființei, o „întoarcere la arcă”, o modalitate de a transcende greutatea terestră. Asemenea lui Brâncuși, care a căutat simplitatea formei ultime, poeta caută simplitatea cuvântului originar, capabil să exprime „dorul de înalt”.
Deși profund marcată de o conștiință a efemerității – „Toate orele au un sfârşit – / căderea din timp” (Necuprins) –, lirica Monicăi Buțu nu cade în disperare, ci cultivă o melancolie senină, o acceptare calmă a ciclurilor existenței. Trecerea timpului este observată cu o luciditate lipsită de patetism, iar durerea reală nu provine din dispariție, ci, așa cum mărturisește poemul Se-ntâmplă, din „urma tăcută / a pasului nostru prin Timp”. În final, în acest pelerinaj printre umbre și lumini, singura certitudine, singura valoare care rezistă erodării este iubirea, cea care, la începuturi, „a umplut totul” (Doruri fără cuib) și cea care rămâne atunci când renunțăm la încrederea în timp (Înnoire).
Poezia Monicăi Buţu e străbătută de un suflu discret religios, vizibil în poeme precum „Cerşetoarea”, „Rămânere” sau „Colind”, care amintesc de rugăciuni simple, aproape folclorice. Discursul liric are deseori o funcție rugătoare: cuvintele devin invocații sau meditații adresate divinului, fie prin imagini explicite, fie prin metafore de tip psalmic. Prefața lui Ion Popescu-Brădiceni surprinde acest aspect atunci când invocă ideea de „terț sacru” (Basarab Nicolescu): între om și transcendență se interpun limbajul poetic și natura ca forme de mediere.
Sacralitatea nu e dogmatică, ci trăită ca intimitate cu divinul: o „locuire poetică” în vecinătatea misterului. Simbolurile luminii și zborului au rol central: ele revin recurent ca metafore ale libertății spirituale și ale revelației.
Poezii precum „Te-am văzut”, dedicată lui Brâncuși, evocă „înălțarea prin simplitate”, continuând estetica sculptorului în limbajul poeziei. Poemele despre Brâncuși articulează o poetică a simbolurilor recognoscibile, aduse însă într-un plan intim, personalizat, iar elemente ale imaginarului popular (nucul, icoanele, clopotul) capătă valoare de hierofanii discrete. Acest dialog între arhaic și spiritual conferă volumului o densitate simbolică remarcabilă.
Poemul „Ochi plecaţi”, care încheie volumul „Doruri fără cuib”, funcționează ca o veritabilă culminare lirico-meditativă, adunând în sine temele recurente ale cărții: compasiunea, sacralitatea discretă a gesturilor mărunte, întâlnirea dintre uman și divin.
Textul este construit ca o meditație narativă, apropiindu-se de forma unui poem în proză cu accente testamentare, în care eul poetic contemplă figura unui bătrân sărac și anonim – o imagine arhetipală a marginalului transfigurat de suferință. Poetica empatiei, prezentă subtil de-a lungul volumului, se amplifică aici până la o viziune aproape hristică asupra suferinței: bătrânul devine o icoană vie, „înalt până la cer”, purtător al unei „binecuvântări” neștiute.
„Ochi plecați” e mai mult decât un simplu epilog: este o cheie de lectură retroactivă, luminând întreg parcursul poetic al cărții. Imaginea finală – cea a mântuirii prin compasiune și a unei „zile fără margini” – reface, într-un gest circular, legătura dintre dorul pământesc și transcendență, între umbra umană și ospățul „Duhului Sfânt”.
Astfel, acest text, singular prin forma sa de poem în proză, adaugă volumului o dimensiune etico-religioasă explicită, transformând poezia Monicăi Buţu într-un discurs deopotrivă liric și soteriologic, o invitație la recuperarea umanității prin empatie și credință.
„Doruri fără cuib” este o carte ce poartă amprenta unei poezii metafizice și contemplative, ce recuperează un spațiu sacru al limbajului într-o lume fragmentată. Este mai mult decât un simplu volum de poezie: e o carte de respirație spirituală, o coborâre în izvoarele originare ale sensibilității românești și, totodată, o explorare modernă a limitelor cuvântului în fața misterului.
Monica Buţu dovedește o voce matură și interiorizată, fidelă filonului blagian și sensibilității sacralizante a spațiului rural, dar capabilă să ofere în același timp accente personale, de introspecție intimă și subtil liric-reflexivă. Astfel, Monica Buţu își construiește un univers liric al luminii, al dorului și al naturii spiritualizate, fidel tradiției poeziei române cu filon blagian, dar cu o voce personală ce reușește să îmbine simplitatea imaginii cu profunzimea ideii.
Cartea invită la o lectură lentă, meditativă, în care cititorul e chemat să devină partenerul unei „căutări fără cuib”, dar pline de transparențe revelatoare. „Doruri fără cuib” se impune astfel ca o poezie a adăpostului spiritual, a dialogului cu transcendența și cu marile arhetipuri. Monica Buţu cultivă o scriitură ce se revendică dintr-o poetică a interiorității luminoase, invitând cititorul să regăsească sensuri primordiale într-o lume a simbolurilor recuperate.
Mircea Tutunaru
