1. Rigorile prozodiei clasice
În septembrie 2024, laureații Atelierului Național de Poezie și Critica Poeziei „Serile la Brădiceni” au fost scriitorii Coman Șova și Nicolae Dragoș și poeții Mircea Liviu Goga și Daniela Brâncuș.
Daniela Brâncuș se trage din neamul Brâncușilor de Brădiceni. Are un curriculum vitae impresionant. E conferențiar universitar doctor în Craiova, și-a publicat recent teza de doctorat, iar în Franța i-a apărut un roman în limba lui Charles Baudelaire și Albert Camus.
Anul 2023 l-a avut ca laureat și pe poetul Mircea Tutunaru. Și lui, tot anul acesta, i-a ieșit de sub tipar o carte cu un titlu semnificativ: „Din regiunea Frumosului”.
Categoria estetică a frumosului e deja clasică. Noțiunea ține de filosofia limbajului (estetica e o ramură a filozofiei – n.m., I.P.B.) și îndeplinește o funcție chatarsică, ba chiar și una stilistică.
Astfel că în excelenta ei carte „Prințesa Țărm și Val Frumos” – girată cu un portret pe coperta IV de scriitorul și traducătorul Marius Ghica, laureat al A.N.P.C.P. „Serile la Brădiceni” în 2023 – Daniela Brâncuș îl asociază cu un poem grafic și pe Tudor Jebeleanu [1].
2. Simplitatea expresivității
Eseist remarcabil, Marius Ghica remarcă în primul rând curajul poetei de a miza pe rigorile prozodiei clasice, încercând o întoarcere la o formă lirică tradițională: „Prințesă Țărm, Prințesă Țărm, de pântecu-ți vreau să mă sfărm să mă preling pe coapsa-ți lină, în joc de fluturi și lumină”.
Aș putea jura că așa-zisul postmodernism (datorită ironiei, ludicului – n.m. I.P.B., doar aparent), poeta e de drept și de fapt neomodernistă și acest aspect calitativ sesizat de mine o salvează de vetustețea (anacronică); dimpotrivă, simplitatea expresivității descinde neîndoielnic din aria transeminescianismului: „Prințesa țărm rostise într-o doară că nu există-n celelalte lumi ca ea altă fecioară”, … „Cum de-n enigmă s-a pierdut cu firea?”, „De vină, dragă Thot, este iubirea”.
Cărticica de seară argheziană în format și în intenție, „Prințesa Țărm și Val Frumos”, vitalizează plăcut în consens cu teoria lui Roland Barthes [3] o pereche mitică originară și alcătuită din Thot și Amfitrita. Mângâiată de un gând poetic, poeta vrea să-l facă (e vorba de grecescul poiein – n.m., I.P.B.), să se transforme-n poezie. Reprimându-mi „dulcea amăgire”, pot confirma ispita Danielei Brâncuș de a metapoetiza, ridicând astfel nivelul „narațiunii”, a cărei fluiditate muzicală o identific de la prima strigare: „Fie! Îți împlinesc și acest nou capriciu. Nu-ți cer decât să nu devină viciu. De bună seamă știi că pot doar câteva cuvinte să tulbure și cea mai cuminte minte”.
3. Explorarea ritmurilor eului profund
Cum totuși mărcile poeticității sunt consecințe deviaționiste și transformaționaliste, autoarea, al cărei alter-ego metaforicoalegoric e Prințesa Țărm (Valul Frumos bătând malul dinspre Marea Poeziei – n.m., I.P.B.), își impune, cu o naturalețe derutantă, calitatea de creatoare despre care Vicleanul Vânt, „dusese zvonul peste tot”, căci „pătruns de un fior simțise că nu are de ales”.
Eram convins, dinainte de a primi în dar volumașul, că Daniela Brâncuș apelează la anamnesis; psihocritic, realizez întoarcerea-n copilărie, ca o soluție de-a gândi la complexul suprarealist prin recursul, disimulat, la acel pragmatism cotidianizant (care refuză lirismul cu o nonprețiozitate fermă: „Dar iartă-mă acum – tresări brusc regina – Mă duc să-i pregătesc soțului cina”).
Copilăria-i vârsta mirabilă a basmelor, spuse de bunici, de bătrânii satului, mai ales, seara, la vatra focului, când pe brâul sobei se coc câteva felii de dovleac turcesc, când pe plită fierb o oală cu porumb și o alta cu prune uscate vara la soare, în pridvor. Iar poeta are de recuperat ingenuitatea, reveriantă și antropologică cu o prospețime mirabilă:
În „Istoria-i tragică și grotescă”, Radu G. Țeposu, unul din prețioșii mei amici de boemă orizonistă clujeană, zăbovește și asupra „Hermandriei” (1987) Mirunei Runcan, care își pune senzualitatea feminină într-un raport explicit cu ocultele ritmuri existențiale. Într-un spațiu utopic al inițierii, poeta este fermecată de Thot (zeul scrisului în mitologia egipțiană – n.m., I.P.B.), firește sub masca Amfitritei (consoarta lui Poseidon), zeul mărilor, ea devenind astfel dintr-o nereidă regina mării. Cât îl privește pe Thot, el e un zeu sapiențial, misionar, civilizator, care a inventat toate activitățile intelectuale, printre ele și scrierea, magia; Thot a personificat cunoașterea divină, esența gândirii creatoare, care transmite cuvântului forța adevărului (inclusiv ficțiunii, dicțiunii, narațiunii etc.); totodată, el posedă puterea de a crea realitatea, logosul, el a fost socotit și demiurgul vorbirii articulate, dar și patronul protector al scribilor și bibliotecilor; el, însuși autorul unor scrieri hermetice (de care ulterior se va ocupa hermeneutica), inclusiv al unei cărți a Magiei în 42 de tomuri, păstrate în Hermopolis (pentru alte însușiri, a se consulta dicționarul lui Kernbach [4]).
În ton cu aceasta, Miruna Runcan și brădiceanca Daniela Brâncuș, își explorează ritmurile eului profund. Cititorii, fie ei copii ori adulți, au imaginea unei plutiri epopeice a ființei dedublate. Experiența erotică a cuplului Primordial e și-o formă a revelației, și-o mișcare spontană a imaginației.
4. O baladă bazată pe lecturi plurale
Arhetipurile diurnului și nocturnului se coagulează alchimic în sonorități heraclitice și parmenidiene. Soarele – exact ca-n „Luceafărul” lui Eminescu – este invocat de Prințesa Țărm să-și oprească „goana de nebun” și să-și întâmpine „pe cât se poate clipa de dragoste și moarte”.
Câte –un catren sună ca-n Balada Meșterului Manole, fiind evident o intertextualizare a tragismului Anei: „Caldă și înțeleaptă Mare, ridică-i munți de scoici în Cale! Întârzie pe cât se poate clipa de dragoste și moarte!”., tragicul glisează cu discreție spre sublim, încât – vorba poetei – „aici coincidențele dispar”, ca și „religiile diferite” într-un transreligios nicolescian [6].
Mi-e ușor să depistez sămânța eminesciană din „Glossă”: („Ce e val ca valul trece”). Pentru Prințesa Țărm, marea întinde, ca o sirenă, luciile-i mreje. Dar ea „pe-alături se strecoară” [7]. Citez poema – fragment de la pagina 32: „Fă să țâșnească lacrimile-ți divine! Oprește-l, soare, cu armate de albine!” – șoptea, absent, mărețul Thot, în zburu-i spre cereasca locuință a lui Ré.// „Te-a prins în mreje… poezia, te previn” – îl mângâia, cu raze blânde, cel Divin// „Regele meu, înclin să-ți dau dreptate, voi renunța acum cât se mai poate//”. Însă, „oare nu reprezintă doar o provocare și Vânt și Soare și regina Mare?”, pentru Val Frumos, în zborul său spre absolut? Dimpotrivă, piedicile toate îl îndârjesc să nu se teamă de moarte, precum „Luceafărul” eminescian și Riga Crypto al lui Ion Barbu, cel îndrăgostit de lapona Enigel.
Să conchid: aparenta poveste a Danielei Brâncuș e o baladă inteligentă, care se bazează pe „lecturi plurale”, pe „îndepărtări” de critici scormonitori și plini de zel, cărora li se oferă cu generoasa „naivitate” șansa „să zburde dincolo de text”, cu grație (vorba lui George Călinescu – n.m. – I.P.B.).
Sigur că pe acest palier imaginar „enigmaticul Val nu poate exista în mod real”. Deși „cum înțeleptul muritor Socrate nu s-a temut, în mod real, de moarte, sacrificându-se întru ideea de rostire, precum Constantin Noica, bunăoară, filosoful deveninței întru ființă și al rostirii românești (– n.m. – I.P.B.) și pentru „clipa perfectă” de iubire.
Astfel, zeul Thot ca să încheie povestea la rugămintea Amifitritei îi zice acesteia: „Să-i dai clipita de iubire îți rămâne trupul lui plin de dor de sânul ei să se sfărâme. Căci rău vei face vrând să-i faci un bine: să nu-l ucizi, acum, frumoasa mea, e o cruzime!”.
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie
1. Daniela Brâncuș: Prințesa Țărm și Val Frumos; cu un poem grafic de Tudor Jebeleanu, editura Tracus Arte, București, 2025
2. Vezi Marius Ghica: Pașii lui Hermes, editura Scrisul Românesc, Craiova, 1999
3. Vezi Roland Barthes, traducerea de Marian Papahagi, postfață de Ion Pop, editura Echinox, Cluj, 1994
4. Victor Kernbach: Dicționar de mitologie generală, postfață de Gh. Vlăduțescu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, pp. 58 – 587
5. Radu G. Țeposu: Istoria Tragică & grotescă a întunecatului deceniu nouă; prefață de Al. Cistelecan, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 126 – 127
6. Vezi Basarab Nicolaescu: Transdisciplinaritatea. Manifest; traducerea de Horia Mihail Vasilescu, editura Polirom, Iași, 1999, pp. 247 – 152
7. Mihai Eminescu: Poezii; Editura pentru literatură, București, 1969,. pp. 570 – 572
