În predicile mele ca preot de mir, în această perioadă a începutului de an calendaristic, arăt faptul că încă din Antichitate, crucea era cunoscută drept obiect de tortură, iar, crucificarea era asociată cu una dintre cele mai înfricoşătoare şi ruşinoase pedepse aplicate răufăcătorilor, sclavilor, ostaticilor şi răzvrătiţilor. Pentru că moartea era lentă şi chinuitoare, iar, imaginea, una de-a dreptul înfricoşătoare, acest lucru l-a determinat pe un înţelept să spună: „Răstignirea este moartea cea mai cumplită şi cea mai înfricoşătoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetăţean roman, ci şi de ochii, ba chiar şi de cugetul lui” (Cicero). Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă şi închinându-se Jertfei şi Învierii Domnului, creştinii au făcut analogia între forma crucii şi poziţia de rugăciune cu braţele întinse, iar străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mântuirii şi al biruinţei întru Iisus Hristos! Pentru că în Ziua Înălţării Sfintei Cruci, voi avea în Parohia mea o mare sărbătoare, pot spune că cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfânta Împărateasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi a adoptat deja crucea ca emblema pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, când îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca promisiune de biruinţă (În hoc signo vinces, „Întru acest semn vei învinge“) şi în acest fel, a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare (prototipul troiţelor de mai târziu). Sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787) a stabilit definitiv că modul de cinstire al Sfintei Cruci este asemenea cu cinstirea Sfintelor Icoane, ea reprezentând semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf, ca semn distinctiv şi sfinţitor! Iar, semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări, iar, credincioşii obişnuiesc să poarte crucea la gât, ca să nu mai spun că mormintele creştine sunt marcate cu cruci. Canonul prevede ca orice fel de cruce să fie sfinţită înainte de a i se dă o destinaţie sau alta. Crucea apare drept simbol creştin pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea şi este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai respectate! El se găseşte scrijelit chiar şi în peşterile preistorice, din perioada epocii de piatră, iar, înainte de apariţia creştinismului, crucea reprezenta soarele, armonia contrariilor (cerul şi pământul), centrul ei fiind mijlocul universului, mai ales că cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale. În perspectiva liturgică sau bisericească, „cruce“ poate avea înţelesul de crucifix ori de cruce manual, iar, în sens spiritual, crucea reprezintă „chinul moral“, care vorbeşte de dogma creştină a ispăşirii. Se cunosc aproximativ patru sute de forme de cruci, dintre care următoarele sunt cele mai răspândite: crucea Tau (în formă de T) este cel mai vechi simbol, cu origine în vechea Chaldee, crucea ortodoxă, greacă, crucea catolică, latină (actualmente este forma cea mai răspândită), crucifixul (în primele secole după răstignirea lui Iisus Hristos nu s-a prezentat corpul Său pe cruce. Pentru că spun la slujbă: „O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Iisus Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului” (Sfântul Chiril al Ierusalimului). Aşadar, Creştinismul a transformat crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă, curaj şi speranţă! Crucea este simbolul de căpătâi al creştinismului, cel ce reprezintă patima, moartea şi învierea Domnului, mai ales că bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf. Altminteri, odată cu descoperirea la Ierusalim a lemnului crucii de pe Golgota (anul 326) de către Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cinstirea Sfintei Cruci a dpbândit, căpătat o (mai) mare importanţă.
După cum am mai spus, chiar Împăratul Constantin a adoptat crucea ca emblemă pentru steagurile şi monedele sale şi a ridicat în centrul Romei o cruce impunătoare (modelul troiţelor de mai târziu). În încheiere, pot spune că în sens spiritual – duhovnicesc, crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi şi chiar jertfa Mântuitorului este o mărturie în acest sens pentru că ne arată esenţa iubirii creştine, pentru că „nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi”, (Ioan 15, 13).
Preot CORNESCU Valentin DANIEL,
Parohia Miluta, Borăscu
