1.Două paradigme într-un întreg
Cel mai îndepărtat loc de ceea ce înseamnă pentru mine „acasă” este Ezoterezia. Doar eu am primit acceptul să trăiesc în ea câteva clipe ferecate, pe furate.
Cu fiecare scurtă „vizită de lucru” întreprinsă pe tărâmul ei fermecat, structurile antropologice ale imaginarului său mi-au permis intruziuni în arhetipologia fie a regimului diurn fie a regimului nocturn.
Am avut marea bucurie de a fi fost inițiat în cele două celebre paradigme: cea parmenideană și cea heracliteană chiar de magister ludi al fiecăreia: Parmenide și Heraclit [1] De la Heraclit am învățat să joc zaruri cu copiii, în loc să mă compromit eticomoral cu politica cea coruptă practicată de toate partidele aflate fie la putere fie în opoziție. De la Parmenide am priceput că gândirea sa e aproape o nebunie, că e de temut prin importanța-i capitală. De drept și de fapt el a fost primul filosof care a pus în centrul doctrinei sale conceptul de ființă: acela căruia și Constantin Noica, al românilor contemporani cu mine, poetul Ezotereziei, un „Tratat de ontologie” sub titlul „Devenirea între ființă”.
Gânditorul de la Păltiniș amintește de câteva opri despre Parmenide ca fiind promotorul unei ființe monolitice care tace de la început și care la Heidegger sfârșește în tăcere; toți presocraticii au pus în joc o unică situație ontologică: închiderea într-un principiu și deschiderea prin manifestările lui.
Gilbert Durand introduce și el în circuitul arhetipologiei generale două paradigme: parmenideană și heracliteană. Parmenide spunea că e una a fi și a gândi; enunțarea, gândirea, onticul sunt contopite și-l fac pe Unul (adică nu mai fac decât unul – n.m., I.P.B). Heraclit credea că totul se naște din lupta contrariilor și că toate sunt unul; de la Heraclit pleca la drum universal și ideea că realul și imaginarul sunt două aspecte în conjuncție: realul e învăluit de un nimb de imaginar iar imaginarul e învăluit într-un nimb de real. Funcția imaginantă și cea realizantă sunt solidare și-n egală măsură necesare gândirii omenești. Subiectul care le poartă apare ca scindat, ca un topos în care ele se îmbină și se dezbină pentru a se recombina. [2]
Heraclit și Parmenide, cel dintâi din Efes, cel de-al doilea din Eleea. Arcul și lira: eternul care se oglindește în timp. În substraturile filosofiei presocratice au încolțit primii „sâmburi” ai Ezotereziei mele, unde Lumina și Noaptea sunt aceeași întrețesere între apariție și dispariție; până și omul e alcătuit din amestecul celor două opuse: în inima invizibilă a Cosmosului – și de aceea în orice parte a sa – se află o Divinitate care guvernează totul. (Divinitate = numele mitic al existenței). Tot realul, de la erupțiile solare la cel mai secret pliu al unei petale de trandafir, este expresia ființei și în acest sens e divin. Aluzii, semne, simboluri au intrat în armonie și într-o unitate, dimpreună secrete, (căci urzeala ascunsă este mai puternică decât cea vizibilă; astfel altheia conține latentul [«lath» (a fi ascuns]. Naturii (physis) în grija căreia sunt arheii (materie, lege, ordine) obscuri însă limpeziți în lumina locului simbolic al înțelepciunii îi revine sarcina să-i retrezească în locuirea poetică.
În ținutul Ezotereziei (un yoknapatawpha imaginar în variantă brădicenizată – n.n. IPB) apeironice (adică lipsită de peras (limită), așadar, repet, non-limitată, aproape fiecare vers propune cititorului „aplicat” o enigmă în enigmă. Ziua și noaptea sunt identice, deși-s diferite. Personajele, protagoniste ale unor aventuri ezoteretice, posedă acea capabilitate numită înțelegere autentică a celor două realități: una ezoterică, cealaltă exoterică; una criptică, alta fanică; una opacă și cealaltă transparentă.
2.Noul tip de poet
Eu am contopit opacul cu transparența, în noul concept de transaparență, inspirat de legile lui Rainer Maria Rilke (și chiar și de sonetele lui către Orfeu), de filosofia transdisciplinară a lui Basarab Nicolescu [3], de logica terțului inclus, de axioma: există un al treilea termen T care este și A și non A. În artă, ca pretutindeni, bastonul are întotdeauna două capete. Între cele două capete ale bastonului – simplitate și complexitate – trebuie să apară terțul inclus: subiectul însuși, noi înșine. O coerență uluitoare guvernează relația dintre infinitul mic și infinitul mare, odată implicată prăpastia finitului: cel al ființei umane. Iar acest subiect are forța și viziunea de a-l menține viu pe acest subiect și dincolo de moarte, căci numai prin și în cântarea poetică existența își poate revela esența ei ca o naștere perpetuă.
În fiecare om care-și vădește calitatea de a trece de la starea devenitului în starea devenirii întru ființă (și întru devenință) sălășluiește un timp originar, mitic, în care poetul, numai el, se simte de fiecare dată începând o altă aventură lirică. În fiecare spațiu apropriat se regăsește pe sine, prin magia locului descoperit și însușit cu-acel firesc desăvârșit, această magie retrezind la scriitură începătorul dintr-însul, privilegiatul = kairoticul.
Astfel că poeticul (a)pare într-o succesiune halucinantă: irațional, secretos, insistent, perseverent, atât de fericit, important-special și foarte – foarte specific. Apoi acest poetic e temperamental ontologicofenomenologic, anedoctic-inteligent până la demonic, surprinzător, derutant mai ales când poetul e Rimbaud, Lautréamont, Rilke, Baudelaire, Valéry, Doinaș.
Acest nou tip de poet inventează tărâmuri ale necunoscutului, forme noi, dereglarea tuturor simțurilor, devierea limbajului până la metaforismul alegoric, o muzică din ce în ce mai vrăjită de sonorități inefabile. Câteodată, autoironici, un Proust, un Mallarmé, își atribuie eul unui personaj, ființă a profunzimilor abisale, identificabil doar în și prin operă. Eul din carte este un altul, o voce impersonală prin care vorbește, cu alte cuvinte, cu metacuvinte, transcuvinte, necuvinte, Universul,.
Lumea există ca să legitimeze Cartea. Dar și existența operei justifică existența lumii, ducând la dispariția creatorului, demiurgul fiind devorat de propria-i creație. Intră în scenă mitul operei pure și pe deasupra autoreferențiale [4]
Noua critică și formalismul, Tel Quel, Paul Valéry merg pe întregul nuanțat care-și construiește un personaj imaginar care la rându-i este un artist liber. Care devine o mască și o retorică. Retorica – afirmă Grupul µ – [5] este o prelungire a lingvisticii. Retorica, studiu al structurilor formale, se prelungește deci necesar într-o transretorică, care este, cu siguranță, ceea ce se numea odinioară a doua retorică sau poetica.
3.De la abatere la dezbatere
Repostulez, la rândul meu, definiția că literatura e cu prioritate întrebuințarea singulară a limbajului; prin cele două figuri – chelie: metafora și metonimia (știința lor, tropifilia fiind în vogă și-n prezent – n.m., IPB). Novalis echivalează retorica cu stilistica și poezia cu arta limbajului, ci nu cu mesajul vorbirii pentru a convinge (persuasiunea – n.m. IPB)
Dar cât limbaj, atâta literaritate, și invers, dar pe dos, câtă literaritate, atâta nonlingvistică (întrucât literarul e o abatere lingvistică, iar poezia prin excelență devine, paradigmatic, abuz (P. Valéry), violare (J. Cohen), scandal (R. Barthes), anomalie (T. Todorov), nebunie (L. Aragon), infracțiune (M. Thiry), deviație (L. Spitzer), subversiune (J. Peythard), ambiguitate (W. Empson), unitatea indisolubilă a două structuri: cea muzicală sonoră și cea muzicală e înțelesurilor secundare (T.S. Eliot), transgresiune lirică (I. P. Brădiceni) ș.a.m.d.
Dar atenție, raportul normă-abatere e cel care constituie faptul de stil, ci nu doar abaterea ca atare. Iar prin poeticitate înțelegem obliterarea lucrului prin cuvânt, ca figură de stil, de conotație, de reflexivitate etc.
Eul pur valéryan este cel al abstracțiunilor, scriptorul ia locul autorului (căci e producătorul textului, asigură opera ca entitate estetică prin autoritatea sa de «spirit impersonal» căci poetul e în exil, este exilatul cetății; literatura merge spre ea însăși, spre propria-i esență, care este dispariția și ca retorică și ca poetică. E momentul când poietica prosperă ba fanatizată ba tăgăduită, dar înfrățită cu viața autorului pe de o parte și cu cea a operei pe de cealaltă. Autorul e de data asta un om cu o sumă de complexe, un produs al inconștientului, al traumelor infantile: ca atare analiza trebuie să depună armele înaintea Poetului.
Odată cu suprarealismul, psihanaliza recuperează autorul, biografia, dorind a pune din noi opera în subordinea creatorului, care acționează însă sub controlul unui mecanism bine reglat: cel al inconștientului cu fantasmele, obsesiile, proiectele, temele omului și chiar ale operei-în-sine; căci opera – în – sine și-a cucerit statutul ei de-a fi deschisă texturologic; iar în câmpu-i de alegeri efectuat al operei tronează miezul viu al accidentalului și al întâmplătorului cu autor cu tot care cântă pe claviatura evocărilor și a referenților (ca-n cazul unor Eza Pound și T.S. Eliot – n.m. I.P.B.).
Având și funcția de comunicare umană, poezia trece ea însăși din intenție în receptare, încât integrarea cititorului în teritoriul operei deschise se petrece cu tot firescul (deoarece mutația formei ca un câmp de posibilități e deja, estimp, transmutație în jocul ei de explozii ale conotațiilor transfigurate pe corzile unui simultaneism liber al vitalității rezultatului estetic. „Atunci guști și descrii hermeneutic în mod expres(iv) calitatea unei opere care este «deschisă» tocmai pentru că este operă”. [6]
4.Esențialismul și Universul
Eu însumi jubilez în fața eului profund și a zeului ascuns în vâscoasa-i, nilica-i materie de refulări îngrămădite, presate într-un abis în genere incognoscibil. Plonjonul în acest abis și-l asumă poetul care ne dovedește că totuși creația nu-i pură ficțiune, invenție a hazardului, ci urcare = coborâre spre eul profund al frustrațiilor din copilărie. Însă, în cazul meu, în „Meditații secrete” le-am defulat pe-o plajă narcisiacă și kairotică, pozitivă și fericită, a celor câteva complexe ale creației și vieții geniului, pe care ursitorile îl repartizează fiecărui prunc la naștere. [7]
Reacția aceluiași Gilbert Durand ca adept al gândirii indirecte, prin imaginar, specifică omului este mitocritică; acest antropolog al imaginarului făurește o mitologie, o mitanaliză în acțiune care activează vechile mituri în miteme, mitologisme; acestor figuri mitice le răspund chipurile operei, grație cărora cultura poetică devine o a doua natură a sufletului, depozitată de la poet la poet într-un Opus Magnum (precum de pildă în cazul unor Miguel de Unamuno y Jugo [8] și Ion Stratan [9,10].
Pentru Durand deci deschiderea în profunzime este un atribut al folosirii poetice a limbii care deturnează așa de bine gramatica și-i adaugă o muzicalitate suplimentară, afirmând caracterul creator, transformațional al oricărui limbaj omenesc; dar cu obiecția că oml trebuie să transforme lumea, dar această transformare să se subordoneze proiectului poetic ca proiect al împlinirii omului total – plenar. Opera de artă își înalță mereu cântecul de dorință și de speranță umană, patetic, natural. Limba naturală de altfel – afirmă tot Gilbert Durand – e zăcământul de figuri mitice și chipuri ale operei în care se ascunde nucleul oricărui metalimbaj care stă de partea verbului pur, acela dintru început făcător; „Trebuie să facem apel în primul rând la un caracter de a fi înnăscut al verbului, dacă vrem să recunoaștem fenomenul metalingvistic de „competență” a oricărui limbaj: „In Principio erat Verbum” se completează cu „erat lux hominum”. Praxica verbului nu este așadar pragmatismul unui anume behaviorism: ea nu urmărește aspectul reificat al acțiunii, ci se constituie în însuși actul creator, act care este una cu procesul verbal al numirii, sau, dacă preferăm, cu chemarea imperativă a „Numelui Propriu”. Astfel, verbul se va arăta lumii și metalumii/și translumii – (n.m., IPB) în modelul cel mai natural (adică renaturalizat prin poetitate – n.m., IPB) drept o față – antropologică și, de ce nu, antropomorfică – a vieții: „In ipso vita erat” Intellectus agens este un Intellectus „viu”… Există deci o compoziție naturală al cărei lor de manifestare este fenomenul semantic [11] Grație ei, poeziei, limba pierdută este recuperată. Verbul creator pogoară în limba naturală, dar hermeneutului, care e păzitorul înțelesului, îi este încredințată misiunea de a-l conduce înapoi la Cuvântul Creator, fără a-l pierde în meandrele idolatriilor.
Dar Eugen Simion subliniază, transromantic, că pentru a ne simți esențiali în raport cu universul avem unicul prilej de a redeștepta în noi orgoliul geniului creator, care la noi toți este „înnăscut”; dar numai că trebuie a ne însuși, sacrificiali, valoarea de detectori de ființe, de noi înșine, într-o operă literară, artistică, estetică, apolinică (sculpturală), dionisiacă (muzicală), transfiguratoare (căci abia în mântuire și transfigurare se produce transgresarea acelui «principium individuationis» devenită fenomen artistic la Friedrich Nietzsche [12], iar Georg Trakl [13], poetul care mai are puterea drumețului, solitarului, să invoce chipul frumos al omului resituat între elementele naturii, eliberat de sentimentul vinovăției păcatului originar.
Orice operă literară reprezintă în primul rând o recuperare a totalității ființei (inclusiv a celui de-al treilea actor (din triada autor – operă – lector – n.n., IPB) care este lectorul (și în mod salutar din când în când și relectorul al cărui merit consistă în a crea textul virtual (reconsiderat ca rezultat al unui număr nedefinit de recitiri – n.m. IPB) dar și în a alege cadrele adecvate intuite/ghicite, în urma lecturii reconstruite prin restructurare retrospectivă (rod al cel puțin trei lecturi în etape: critică, reflexivă, nabokoviană – n.m., IPB) [14]. Astfel, opera este o sinteză între creație și percepție (recepție), iar (re)lectorul care o ia în primire spre-a o duce la capăt se creează pe sine întru a-și spori propria identitate (uneori preauctorială – n.m., IPB).
„Lectura dă, va să zică, o corporalitate operei și, în același timp, dă o identitate celui care citește. Totuși, lectura nu-i un act liber. Ea stimulează o libertate, ea este o invenție, o creație, dar o creație dirijată, o libertate condiționată, o invenție programată” [15], desigur, de autor și de operă, căci pentru lector „totul este făcut și totul este deja făcut” [16]
Dintr-o existență virtuală (care a inclus un proiect spiritual dus la capăt) opera dobânziște, în cursul și pe traseul lecturii, existența subiectivă și, axiologic, istorică. Fiindcă o capodoperă poate inaugura un nou curent literar. Cum am demonstrat eu însumi în tomul I al trilogiei mele Reinventarea capodoperei, intitulat „Arca Metanoia” trăsătura fundamentală a capodoperei ar fi unificarea imanentă a decomposabilului; o alta ar fi farmecul (pharmakon-ul socratic, magic, vrăjitor, al lui Derrida (din „Diseminarea”) și o a treia: scriitura care așteaptă intervenția recititorului avizat (ci nu idiot – n.m. IPB), capabil de înțelegerea și interpretarea capodoperei literare [17]
I.P.B.
BIBLIOGRAFIE
1. Sandro Palazzo: Heraclit și Parmenide; editura Litera, București, 2021, traducere de Marina Loghin.
2. Gilbert Durand: Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală; traducere de Marcel Aderca; prefață și postfață de Radu Toma; editura Univers, București, 1977.
3. Basarab Nicolescu: Transdisciplinaritatea. Manifest; traducere de Horia Mihail Vasilescu; editura Polirom, Iași, 1999.
4. Eugen Simion: Întoarcerea autorului. Eseuri despre relația autor-operă; editura Cartea Românească, București, 1981.
5. Vezi Grupul µ (J. Dubois, F. Edeline, J.M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon / Centrul de studii de poetică, Universitatea din Liège); introducere: Silvian Iosifescu; traducere și note: Antonia Constantinescu și Ileana Littera; editura Univers, București,. 1974.
6. Umberto Eco: Opera deschisă. Formă și indeterminare în poeticile contemporane; ediția a II-a, traducere și prefață de Cornel Mihai Ionescu, editura Paralela 45, Pitești, 2002.
7. Ion Popescu-Brădiceni: Meditații secrete, editura Limes, Florești – Cluj, 2025.
8. Vezi Miguel de Unamuno y Jugo: Antologia Poetica/Antologie poetică; edicion bilingüe español – rumano/ ediție bilingvă spaniolă-română de Carmen Bulzan; con un prologo de Alfredo Pérez Alencart, Universidad de Salamanca/ cu un prolog de Alfredo Pérez Alencart, Universitatea din Salamanca; Institutul European, Iași, 2012.
9. Ion Stratan: Opera Poetică (I); ediție, prefață, note, bibliografie și repere critice de Dan Gulea, editura Rocart, Băbana, 2024.
10. Ion Stratan; Țara dispărută (poeme), Noul Orfeu, București, 2003.
11. Vezi Gilbert Durand: Figuri mitice și chipuri ale operei/ De la mitocritică la mitanaliză; traducere din limba franceză de Irina Bădescu, editura Nemira, București, 1998, pp. 68-74.
12. Vezi Friedrich Nietzsche: Nașterea tragediei (pp. 177-297, în volumul „De la Apollo la Faust/ Dialog între civilizații, dialog între generații; antologie, cuvânt înainte și note introductive de Victor Ernest Mașek; traducere de Lucian Blaga, Ion Dobrogeanu-Gherea, Ion Herdan, editura Meridiane, București, 1978.
13. Vezi Georg Trakl: Metamorfoza răului (Poeme); traducere, cuvânt înainte și note de Petre Stoica; editura Univers, București, 2000, in integrum
14. Vezi Matei Călinescu: A citi, a reciti/ Către o poetică a (re)lecturii; traducere din limba engleză de Virgil Stanciu; cu un capitol românesc inedit despre Mateiu I. Caragiale (2002), editura Polirom, Iași, 2003, pp. 355-359.
15. Eugen Simion, Op. Cit., p. 78
16. Jean-Paul Sartre: Qu’ est-ce que la litterature?, Edition Gallimard (1948), p. 55
17. Ion Popescu – Brădiceni: Reinventarea capodoperei/Arca Metanoia; colecția Opera Omnia (publicistică și eseu contemporan), editura Tipo Moldova, Iași, 2016, pp. 1-10.
