Într-o epocă în care poezia pare a se fi eliberat până la capăt de rigori și, paradoxal, s-a rătăcit adesea în experimentul gratuit, poeta Daniela Brâncuș ne restituie, prin poemul-saga Prințesa Țărm și Val Frumos (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2025, volum premiat la recenta ediţie a Atelierului Național de Poezie și Critica Poeziei „Serile la Brădiceni”), bucuria formelor, a muzicalității și a mitului reîmprospătat.
Cartea – un amplu poem în proză, splendid ilustrat de graficianul Tudor Jebeleanu – ne invită într-o lume unde mitologia, ironia, iubirea și reflecția asupra Cuvântului coexistă, asemenea valurilor care ating fără sfârșit același țărm.
Criticul și istoricul literar Marius Ghica, pe coperta a patra, a intuit esența acestei aventuri lirice: o întoarcere la prozodia clasică, dar cu miză postmodernă. Poemul este, într-adevăr, o „poveste a scrierii unei povești”, o meta-ficțiune poetică în care personajele mitice – Poseidon, Amfitrita, Thot, Afrodita, Eros, până și Re – devin figuri simbolice ale actului de creație.
Iubirea ca forță demiurgică
În centrul poemului se află iubirea imposibilă dintre Prințesa Țărm și Val Frumos – ecou evident al cuplului barbian Riga Crypto și Lapona Enigel, dar tratată aici cu ironie tandră și rafinament mitopoetic. Prințesa e țărmul – stabilitatea, feminitatea creatoare, receptivă; Val Frumos e mișcarea, dorința, energia erosului și a spiritului. Împreunarea lor este imposibilă, căci natura însăși le refuză contopirea definitivă.
Versurile-dialog, scrise când cu solemnitate, când cu ludic rafinat, aduc aminte de teatrul sacru al misterelor antice:
„Prințesă Țărm, Prințesă Țărm,
de pântecu-ți vreau să mă sfarm,
să mă preling pe coapsa-ți lină,
în joc de fluturi de lumină.”
Aici erosul devine logos, iar tenta erotică este sublimată în artă. În clipa în care iubirea atinge absolutul, ea se transformă în poezie.
Mitul și ironia
Autoarea preia modelul socratic ca o nouă paradigmă, în contextul relativizării tuturor valorilor, context impus sofiştilor. Ea caută sensul adânc al existenţei, iar prin cunoaştere reuşeşte să facă saltul către raţiune. Drumul eliberării individului din lanţurile neştiinţei şi ignoranţei a fost început de matrele filosof Socrate, continuat şi adâncit de Platon care merge pe drumul cunoaşterii şi recurge la factorul imaginar în forma sa desăvârşită – mitul. Modelul filosofic s-a impus în spaţiul Greciei antice şi autoarea îl adaptează perioadei moderne.
Dacă ne raportăm la Dialogurile lui Platon observăm că autoarea acestei cărţi pune în discuţie sacrul antic şi ludicul contemporan, esenţa profundă a căutării şi a cunoaşterii.
Daniela Brâncuș își construiește poemul ca pe un dialog între zei și poeți, între vechile mituri și conștiința modernă a creatorului. Poseidon, Thot, Amfitrita, Afrodita, Zeus, Re – toți intră într-un joc al puterilor simbolice. Thot, zeul cuvântului și al scrierii, e alter ego-ul poetei, instrumentul reflecției asupra propriei arte:
„Să nu aud că v-ați ținut tu
și cu Thot
de neghiobii.
Altfel, frumoasa mea soție «creatoare»,
Vom discuta în felul meu
despre discriminare.”
Observăm de asemenea că ironia fină topește solemnitatea mitului, iar limbajul devine un spațiu de glisare între sacrul antic și ludicul contemporan. Ca în poemele lui Nichita Stănescu, dialogul dintre zei este o formă de reflecție despre cuvinte și despre puterea lor de a genera lumi.
Poemul – o reconstituire a mitului creației
Cartea e și o meditație asupra genezei artistice. Actul de a scrie e asimilat unui proces cosmic: marea e materia primă, țărmul e limita, iar valul e elanul creator. Amfitrita, regina mării, este chiar Poeta, cea care invocă și disciplinează limbajul:
„Astăzi mă simt străină de Cuvânt,
nu reușesc să îl invoc
pe asprul Vânt.”
Cuvântul devine aici element vital, o substanță care unește ființa de univers. Daniela Brâncuș reușește să transforme scrisul într-un ritual, un dialog între rațiune (Thot) și emoție (Amfitrita), între mit și conștiință. Constatăm că autoarea încearcă să ne prezinte ce rol mai are mitul în lumea contemporană. La fel ca şi Platon, ea a recurs la mit ca o formă de expunere cizelată şi profund încifrată. Mitul este susceptibil de interpretări plurivalente, poate uneori chiar contrare. Mitul nu poate fi explicat, el este ca o vrajă (Lucian Blaga), mitul trăieşte şi retrăieşte printr-o ciudată capacitate de empatizare de care trebuie să dea dovadă cititorul.
Remarcăm faptul că mitul este mult mai profund decât o alegorie, iar redescoperirea lui desemnează o realitate, depăşind perioada în care mitul, simbolistica, imaginarul au fost considerate un domeniu al oniricului.
Dimensiunea postmodernă
Deși poemul folosește arhetipuri antice, el e marcat de autoironie și conștiință postmodernă. Zeii discută despre feminism, misoginism, discriminare, morală – teme moderne puse în gura personajelor mitice cu umor subtil. Poetica auto-reflexivă se dezvăluie în replicile Amfitritei:
„Te voi ruga să nu încerci să născocești
semnificații uimitoare,
nebunești,
tot iscodind prin versurile mele:
când spun o stea, vei vrea să crezi că-s stele.”
Acest pasaj, care ironizează însăși critica literară, amintește de rafinamentul ludic al lui Mircea Cărtărescu din Levantul sau de discursul auto-conștient al lui Leonid Dimov și al oniricilor. Daniela Brâncuș se situează astfel într-o tradiție a postmodernismului poetic reflexiv, dar păstrează, prin muzicalitate și măsură, o legătură puternică cu clasicismul.
Estetica dialogului și a sintezei
Poemul funcționează ca un teatru mitic al conștiinței: Amfitrita (femininul creator), Thot (inteligența și logosul), Poseidon (forța instinctuală), Afrodita (dorința), Eros (pasiunea), Re (lumina). Fiecare e o parte a actului poetic. Prințesa Țărm și Val Frumos nu mai sunt doar personaje, ci metafore ale tensiunii dintre formă și energie, dintre stabil și fluid, dintre trup și spirit.
În acest sens, poemul amintește de construcțiile simbolice ale lui Lucian Blaga, pentru care erosul era o cale de cunoaștere, iar misterul – o valoare ontologică. Ca și la Blaga, iubirea la Daniela Brâncuș este o „categorie cosmică”, nu doar sentiment.
Simbolul mării și al valului
Marea, omniprezentă, e o matrice originară. Ea e mama, feminitatea, inconștientul colectiv, dar și pagina albă pe care se scrie poemul. Valul, masculin și dornic, e imaginea inspirației, a cuvântului care vine, se frânge și renaște.
Versul recurent „clipa de dragoste și moarte” devine laitmotivul întregii cărți: dragostea și moartea sunt aici inseparabile, ca două fețe ale aceleiași transcendențe.
Poemul grafic – vizualizarea erosului și a misterului
Ilustrațiile lui Tudor Jebeleanu, care însoțesc poemul Prințesa Țărm și Val Frumos, nu sunt simple adnotări plastice, ci o extensie vizuală a textului poetic. În linia continuă și sigură a desenului, se simte aceeași unduire a mării din poem, aceeași pulsație a dorinței și a rostirii. Trupurile conturate dintr-un singur gest, adesea transparente, aproape evanescente, par să trăiască într-o dimensiune intermediară între vis și real, între carne și simbol.
Femeile și siluetele androginice care se desenează din linii fluide amintesc de grația elenistică și, în același timp, de libertatea avangardei grafice moderne. În aceste imagini, eroticul devine metafizic, iar gestul erotic se convertește în semn plastic, asemenea transformării iubirii în cuvânt din poem.
Astfel, desenul devine ecoul vizual al poeziei: o dublă semnătură artistică, în care versul Danielei Brâncuș se prelungește natural în arabescul fin al lui Tudor Jebeleanu.
Împreună, textul și imaginea alcătuiesc un artefact liric total, o sinteză între cuvânt și linie, între muzica limbajului și grafismul emoției.
Concluzie
Daniela Brâncuș reușește, prin Prințesa Țărm și Val Frumos, să ofere literaturii române un poem mitopoetic de mare rafinament, un text care reînvie tradiția clasică, dar o trece prin filtrul postmodernității. Poeta scrie cu eleganța unui meșteșugar al limbajului, dar și cu îndrăzneala unei conștiințe contemporane.
În linia deschisă de Ion Barbu și continuată de Nichita Stănescu, Prințesa Țărm și Val Frumos este o alchimie a cuvântului, un text despre cum se naște poezia din eros și din reflecție, din joc și din sacru.
O carte care, asemenea valului ce revine necontenit la țărm, ne amintește că adevărata poezie nu moare, ci doar se metamorfozează.
I.P.B.
