Ce fel de poet a fost (este şi va fi – n.m.,I.P.B.) acest experimentalist Edward Estlin Cummings (e.e.cummings)? Întrebarea-mi nu-i pur retorică! Dimpotrivă, se vrea o pistă de lansare a hipotezei hermeneutice de cercetare a liricii acestui promotor în simultaneitate al obscenităţii, suavităţii, satirei şi varietăţii formale: sonetist, caligramist, tipografist, parantezist, dezmambratist, verslibrist, formalist tradiţionalist, situatist cu orice preţ, teribilist (ca şi Mircea Cărtărescu al nostru, ca şi Ion Stratan al nostru – n.m.,I.P.B.).
E.E. Cummings e hermetic, antisentimental, intelectualist, adept al disecării corpului textual, uneori din plăcerea jocului literal al semnificanţilor, alteori ca să-şi creeze «noua limbă» (ca şi Giambattista Vico în „Ştiinţa nouă”) a corolariilor preferate (mica poveste, mitul restrâns, transformarea poetică a unei imagini, metafizica poetică (bazată pe închipuirea fantastică – n.m.,I.P.B.), axioma, prolegomenul, vorbirea naturală etc.).[1]
Ştefan Augustin Doinaş îi distinge drept caracteristici: ● utilizarea unei ordini insolite a cuvintelor (dar niciodată anarhice; ● instigarea morfologiei; ● intricarea discursului; ● verticalitatea grafiei; ● compoziţia savantă; ● ars combinatoria algebrică. [2]
Ştefan Stoenescu identifică drept trăsături ale poeziei americane: ● metafora pluralistă (şi relativizantă); încorporarea ideilor în lucruri; redescoperirea sinelui; însărcinarea unui alter-ego (naratorul) cu rezolvarea situaţiilor parabolice ale poemului; caleidoscopul de mituri şi ritualuri pervertite care oferă o secţiune transversală a unei lumi în care Marele Semn s-a lăsat fărâmiţat în sensuri difuze în „masa” fonetică şi-n „pasta” semantică până la dispariţie într-un soi de ritual orgiastic şi iniţiatic – deopotrivă, din care totuşi n-a pierit cu desăvârşire nevoia omului de căutare, de transcendenţă, de transumanism; vocea transumană a poemului suspendă raţiunea într-un dincolo incomprehensibil, bănuit doar în fiecare transversalie regeneratoare, mistuitoare, purificatoare, salvatoare a unor toposuri labirintice; aceeaşi Voce decriptează imaginarealul ca să-i inventeze interpretări inedite, autentice, transretorice, transmetafizice.
Probabil că Mircea Ivănescu a fost cel dintâi conştient de unitatea performativă a propriilor transpuneri din poezia lui E.E. Cummings ale cărui versuri sunt de-o transluciditate fecundă desfăşurată ludic între valenţe opuse: iluzie – distanţare /transparenţă – opacitate (transaparență, i-aş zice eu, teoreticianul transmodernist de serviciu – n.m.,I.P.B); şi care mizează pe alternitatea (translată dinspre uimirea inocentă înspre cunoaşterea instruită – precum a autorului acestui eseu complementar – n.m.,I.P.B.)[3]
Astfel în textele alese de Mircea Ivănescu, poetul E.E. Cummings adoptă un stil grav-miraculos al adevărului de fiecare zi cu un surâs pe cât de frumos tot pe-atât de motivat; celui care şi-ar vinde motivarea orice vis i s-ar destrăma; căci „unu e cântatul pe care demonii şi îngerii îl cântă; cu prea sfioasa-i mult privire” (ca de exemplu cea a românului genial Nichita Stănescu – n.m.,I.P.B.) poetul n-ar zăbovi să descarcereze şi „cântece mai puţin drepte” din preajma sfidătoare; iar prin cântul buzelor i se strecoară „abila stranietate” ori tăcerea vie a muzicii ocult create şi desăvârşite (după cum şi Genette optează pentru o asemenea limbă perfectă: cea a Scrierii cu gândul tacit, a nemuritorului cuvânt [4]); de altfel în accepţiunea lui Harold Bloom stranietatea este cvasisinonimă cu originalitatea şi reprezintă un indiciu al forţei şi diferenţei calitative, al valorii estetice şi al excelenţei artistice; ca atare acest Harold Bloom în include pe E.E. Cummings în pleiada de poeţi canonici ai Statelor Unite ale Americii, aspect ce mă bucură (căci îl reîntâlnesc în compania unor Robert Frost, Ezra Pound, T.S. Eliot, Allan Tate, Langston Hughes, Weldon Kees, Randall Jarrell, Theodore Roethke, Jean Garrigue, Richard Wilbur, Frank O’Hara, A.R. Ammons, Donald Justice, W.S. Merwin, Howard Moss… – n.m.,I.P.B.)[5]
Poezia este receptată de E.E. Cummings ca „orice lucru luminos minunat şi respirând”; poezia pătrunde „în toate lucrurile care sunt frumoase”; „ultima frază să se rostească în mintea de pe urmă a văzduhului… copacii deodată aşteaptă înscrişi pe chipul lunii”. Poezia-i vis şi cântec tras „din mâna transplendentă a zeului întunecat” care creează poemul treptat „cum colinele inventează aerul” simplu, tremurător, nevăzut, pulsatoriu; „un poem va pluti auriu” până îl va prelua „floarea vorbitoare”.
Dacă a făcut regeşte cântece „cu melodios ascuţiş viu”, poetul preferat de mine este cel din Cummings al erotikonului „dezlănţuit”, oarecum „dezmăţat”, „ruşinos”, „păcătos” etc. din „Poemele erotice”. Ca atare, îmi place stilul său, îmi place să-i simt coloana şi oasele şi tremurătoarea fermitate catifelată. Şi-mi plac tresăririle de sub pielea textului liric, mai ales fenotextul englezesc în care semnificanţii sunt o anagramă a corpului feminin ori chiar a corpului autorului a cărui „perversitate” mă încântă şi mă seduce cu tot cu căderea-i luciferică.
Ciclul „poemelor erotice” e deci un megatext de des-făta-re, gratuit, în afara propriilor prejudecăţi. Trupul iubitei e un obiect defetişizat. Adam şi Eva, în era primară, cu greu îşi desfăceau carnea trupurilor din refacerea androginului primordial. Iar poetul e.e. cummings le celebrează „trupul dereticat mângâiecios”, „într-un rânjet de aur masiv”.
Îmi asum acest fast verbal erotic, ca şi Roland Barthes, Julius Evola, Georges Bataille, căci textele erotice cummingsiene m-au dorit selective, ele însele, regine în sociolectele-roi, capabile de transliterări, de transmutări, de transformări incandescente; aşa că am avut şi la lectură şi la recitire deliciile de castă ale unui mandarin transcultural, zguduit de «noul absolut» antiencratic, excentric, excepţional, horedictic, fractiv, exploziv, depolitizat, ironic, insolit, decodificat doctrinar într-o „mathesis a limbajului”, neperisabilă.[6]
Cu sclipiri de geniu, E.E. Cummings afirmă că „toată pictura de pe lume se face mică înaintea acestei muzici, iar poezia nici nu se poate apropia de teama perfecţiunii ei”. Şi – cum constată şi G.Călinescu – poezia nu se poate defini ci numai descrie”[7] „Toate acestea o descriu minunat” (adică tabloul, ritmul intens al lenei precise… exact, cald, păgân”.[8]
Cărţile zise erotice sunt oare şi ezoteretice? Există oare o mistică interzisă a textului înghiţită de propria-i extază? Semnificanța este sensul în măsura în care acesta este produs senzual şi sexual? În spatele unui „iscusit vis muşcător” stă „şi iscusit ţărmul ignorant” pe care orice cuplu erotic îl transgresează, de-aşa manieră încât să aibă acces într-o grădină ivorie plină cu flori unde „urechea e o floare misterioasă şi fragilă… nările ei (ale poeziei – n.m.,I.P.B.) sunt timide şi rafinate, „pântecul ei cel mai alb e o floare isteaţă de vis”; astfel poezia e „neaşteptata floare a totalei încântări”.
E.E. Cummings produce poemul „cu o îndrăzneaţă sofisticată controlată magie”; cu o „îndesare ovală de plăcere ascunsă”, acest text poetic poate avea chipul de cuarţ şlefuit sau poate fi „dezbrăcat de nemiloasele metamorfoze”.
Un poem poate fi unul de lumină încordată, un arc întins vibrând, un teatru de linişte perfectă, un car de roşie viteză etc. Iar limba lui „în tăcerea totală vorbind pe trupul poetului… graţioasă supremă” e „un munte strălucitor cu simţuri” îmbrăţişat solemn-sălbatic; „ e sărutul care construieşte în noi atât de blând obscena şi teribila structură a nopţii”. Cu „haine într-o dezordine delicată”, acest poem ereziatic creşte gradual din „momentul foamei perfecte”: cel al inspiraţiei, intuiţiei, ficţiunii eliberatoare, motivaţiei cutremurătoare-spasmodice. Lângă trupul muzei „momentul plăcut înspăimântător” duce la iluminare şi la ţâşnirea în sus a formei constructive, orizontale, la rostirea unui copac, a flăcării gemânde, a năucelii pure la cizelarea focului ucigaş, a tremurătoarei arome a prospeţimii, la „gestul final desfrânat şi splendid”.[9]
Prin urmare comentatorul de ocazie constată un amestec erotic de timbru şi de limbaj; într-o dicţiune a grăuntelui scriiturii, „de o înverşunare cumpănită”; flacăra modernă a trupului ei neîmblânzit „se strecoară prin traficul monden”… „se dezintegrează într-o sfioasă explozie” ori îşi menţine coerenţa visătoare în siajul mitului doritor al trupului „până când această foarte fragedă stea enormă (o vezi?) va dansa pe liniştea nudă şi finală şi excitată (dar te ating) şi timida lună va intra cu măiestrie în deal”[10]; iar poetul E.E. Cummings în ideal, unde să asculte „o armonică în amurg cântând infernal”[11]
Într-a sa „Introducere în poezia americană modernă”, [12] Serge Fauchereau îl aşază pe E.E. Cummings (1894-1962) în sfera ecourilor dadaismului şi a lui Tristan Tzara (vezi „Vingt cinq poèmes – n.m.,I.P.B.), a celorlalţi suprarealişti: Aragon, Eduard, Breton, Soupault. Dar Serge Fauchereau e de părere că lirismul sobru, arbitrar, puternic al lui Edward Estlin Cummings – totodată arogant şi familiar – îşi conduce cititorii spre o zonă comparatistă a unor Pierre Reverdy, Benjamin Péret, Jacques Prévert, Robinson Jeffers, W.C. Williams, Robert Frost, T.S. Eliot, Jean de Sponde, John Donne, Guillaume Apollinaire, Raymond Queneau, Cab Calloway, Cotton Club, Franz Marc, Edgar Varèse.
Astfel repoziţionat, E.E. Cummings ar fi putut fi în pericol ca identitate auctorială, ca artă poetică şi mai ales ca personalitate estetică. Îi sunt proprii numai lui „violenţa pacifistă”, anarhia şi sentimentalismul, inocenţa şi sinceritatea submersibilă a confesiunii. Cuvintele lui de ordine sunt: „viu/ libertate/ tinereţe”; cele repudiate sunt „păpuşile de ceară umplute cu idei moarte”, „un văl negru… ca un pumn” etc.
Individualist încăpăţânat, acest poet iconoclast a fost un virtuoz al argoului şi al vorbirii populare. „Nota puerilă” e doar una din aspectele unei suprametode constant menţinută în… avangardă şi în „ochii albaştri ai revoluţiei” literar-artistice. Incapabil de indiferenţă, stilul îi era reactiv, mereu în… antiteză, programatic dificil (deşi la o relectură aprofundată i-am reconotat volens-nolens clasicismul peren – n.m.,I.P.B.).
Poetul adoptă când tonul senin când abia mascată emoţia, implosivă (câteodată concentrată în sonet – n.m.,I.P.B.). Totodată opera-i poetică indică o extraordinară prelucrare a limbii: sintaxă dezarticulată, cuvinte tăiate, sudate, trunchiate, trucate, neologisme, schimbarea categoriei gramaticale a cuvintelor, aşezările tipografice, căutările în punctuaţie, preţiozitatea poeţilor metafizici, transprezenţa arhaismelor înrădăcinate arhetipal. Poemul e fie conversaţional fie ajunge la un tragism sfâşietor; când scriitura-i transcript fonetic, imediat isbucneşte cântecul fantezist al unui om bucuros de a trăi şi de fi plin de viaţă; muzicalitatea e dublată de picturalitate: iar când ţine seama de vizualitatea poemului, de jocul liniilor şi conotaţia aparte a spaţiilor albe în pagină, caligramează dezinvolt, imprevizibil şi oţios dezordonat (adică metametodologic – n.m.,I.P.B.), dar conservă mobilitatea într-o manieră desigur experimentalistă pe de o parte; pe de cealaltă parte se înalță o culme a inextricabilului (ca în poemul 57 din XAIPE (1950), absurd de a fi discutat şi aparent fără nici un sens, în opinia lui William Carlos Williams – n.m.,I.P.B.) cu un nonpoem dedicat pisicii, sortat dintr-o regiune a abstractei închipuiri. Nemaiinsistând, i-aş invita pe cititori să parcurgă ei înşişi poemul cummingsian şi apoi pe cel tradus, într-un splendid metapoem argumentativ şi ilustrativ ca metametodă, de Serge Fauchereau [12]. „Poemul pisicii este făcut atât cu meşteşug cât şi cu mare fineţe, plin de imponderabile, pe care reflexia noastră prozaică abia le atinge”.[13]
Răsfoind „Poems 1923-1954”, un comentator contemporan sesizează o artă coerentă şi concentrată. Şi o poezie mare doar uneori, dar totdeauna poezie nouă, inventatoare, pe anumite lungimi de undă învăluite într-o măreţie pururea dinamică, ritmică, precisă ca însuşi destinul.
Într-o „Poetică americană” autohtonă, pe care am primit-o de la universitarul Mircea Borcilă, în anii uceniciei mele la Cluj-Napoca, într-ale semanticii, stilisticii, lingvisticii, filosofiei limbii, exegezei literare, antropologiei, poeticii, semioticii culturii, analizei narative – ori într-ale comprimării în poezie, artei devierii ş.a.m.d., l-am întâlnit, cu relaxate tresăriri, pe E.E. Cummings în secţiunea a doua: „Gramatica generativă” în eseostudiile lui Samuel R.Levin şi Elizabet C. Traugott.
Samuel R. Levin remarcă în deviaţia şi efectul de noutate poetică, în opoziţia cu gramatica generativă, mărcile deviantelor sintactice. De pildă versul lui E.E. Cummings „Oricine a trăit într-un destul de cum oraş” se constituie într-o violare a categoriei de cuvânt şi-i o deviantă paradigmatic (adică deviaţia este produsă de adverbul „cum”, care apare acolo unde regulile cer un adjectiv). Rezultatul interpretării este deci să amalgamăm pe how (cum) cu categoria de Adjectiv. ”Aceasta – explică Samuel R. Levin – este o conflaţie paradigmatică şi este mai viabilă poetic decât conflaţia sintactică, sau acel tip în care două ordini de cuvinte diferite sunt întreţinute simultan. Şocant, ca de obicei, Cummings găseşte la nesfârşit asemenea variante şi invenţii (adică violări sintactice şi paradigmatice”.[14]
Elisabeth C. Traugott [15] observă la Cummings că tema lui dominantă este interacţiunea, în experienţa lecturii, între structura atemporală şi actul temporal al lecturii. Experienţa vizuală, fiind mult mai puţin lineară decât cea orală, şi adesea predominant globală, este crucială în înţelegerea multor poeme ale acestui scriitor trăitor în inima vârtejului său transvizionar, dotat cu arta de a contrara orice anxietate, de a-şi recalifica orice resentiment şi de a-şi rezolva, cu un optimism inebranlabil, tendinţa deconstructivistă şi de-a-şi consacra cruciada antisemiotică unei lupte diferante cu inerţia, cu angoasa, cu politicul denaturat ş.a.m.d.
Ca atare o parte din plăcerea noastră de a-i citi şi comenta/ interpreta/ transvalua opera lirică a lui E.E. Cummings provine din interacţiunea expectaţiilor noastre cu cele constituite de autor.
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie:
1. Giambattista Vico: Ştiinţa nouă/ Principiile unei ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor precedată de Autobiografie; studiu introductiv, traducere şi indici de Nina Façon; note de Fausta Nicolini şi Nina Façon; editura Univers, Bucureşti, 1972, p.245-246
2. Ştefan Aug.Doinaş: Atlas de sunete fundamentale; editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988 (lector Vasile Igna), pag. 491-492
3. Mircea Ivănescu: (selecţie, traducere, note, comentarii); prefaţă: Ştefan Stoenescu; editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pp.5-16, pp.182-198
4. Vezi Gérard Genette: Figuri; selecţie, traducere şi prefaţă de Angela Ion şi Irina Mavrodin; editura Univers, Bucureşti, 1978, p.231
5. Vezi Harol Bloom: Canonul occidental. Cărţile şi şcoala epocilor; traducerea: Delia Ungureanu; prefaţă: Mircea Martin; pp.682-687)
6. Roland Barthes: Plăcerea textului; traducerea de Marian Papahagi, postfaţă de Ion Pop; editura Echinox, Cluj, 1994, in integrum (pp.7-105).
7. G. Călinescu: Universul poeziei; antologie cu o postfaţă de Al.Piru; editura Minerva, Bucureşti, 1971, p.17
8. E.E. Cummings: Erotic poems/ Poeme erotice; ediţie bilingvă engleză-română; antologie alcătuită de George James Firmage; traducere din limba engleză de Dan Sociu; editura Art, Bucureşti, 2011
9. E.E. Cummings: op.cit., pag.89
10. Idem, ibidem, p.109
11. Ibidem, p.111
12. Serge Fauchereau: Introducere în poezia americană modernă; traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Ştefan Stoenescu; B.P.T., editura Minerva, Bucureşti, 1974, pp.129-142;
13. Serge Fauchereau, op.cit., pp.142-167
14. Vezi Samuel R.Levin: Deviaţia şi efectul de noutate poetică, în Poetica americană/ Studii critice, antologie, note şi bibliografie de Mircea Borcilă şi Richard McLain, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pp.103-113
15. Vezi textul lui Elizabet C. Traugott în „Poetica americană”, op.cit., pp.158-175
