În ultimele zile, presa internațională a adus în prim-plan informații tulburătoare: Statele Unite par să fi elaborat un plan de pace cu Rusia fără o implicare reală a Ucrainei și a Europei. Dezvăluirile indică un set de propuneri, transmis de Washington către Kiev, care ar putea presupune ca Ucraina să cedeze teritorii și să reducă dimensiunea forțelor sale armate. Deși scopul este o încetare a focului, formatul negocierilor ridică mari semne de întrebare despre cine este cu adevărat la masa tratativelor.
Europa se regăsește din nou într-un rol de simplu observator. În timp ce NATO și liderii europeni urmăresc cu îngrijorare evoluțiile, se pare că marile decizii se iau în culise, în principal între Washington și Moscova. Acest dezechilibru strategic subminează nu doar legitimitatea oricărui acord, ci și consolidarea unui mecanism real de securitate europeană: o pace construită fără Europa este o pace fragilă și potențial împovărătoare.
Este legitim să ne întrebăm: este SUA cu adevărat avocatul Ucrainei sau negociatorul care urmărește propriile priorități strategice? Sprijinul militar și financiar al americanilor pentru Kiev a fost esențial, dar nu echivalează automat cu o reprezentare echitabilă a intereselor ucrainene. Dacă propunerile includ cedări teritoriale și limitarea armatei Ucrainei, cum pot fi aceste „concesii” considerate drept o victorie? Mai mult, modul opac în care s‑a ajuns la un astfel de plan subliniază faptul că Washingtonul pare să gestioneze conflictul mai degrabă ca pe un joc de putere decât ca pe o chestiune de drept internațional și suveranitate.
Un alt semnal care nu poate fi ignorat este legat de prezența militară americană în România. Recent, SUA au anunțat retragerea unei brigăzi de infanterie de la baza de la Mihail Kogălniceanu – aproximativ 800 de soldați se vor întoarce în SUA, fără a fi înlocuiți. Această decizie, justificată oficial ca o „ajustare”, nu este însă lipsită de semnificații strategice: unii analiști văd în aceasta o consecință indirectă a negocierilor de pace în curs. Dacă Washingtonul negociază un armistițiu sau un acord mai larg cu Moscova, nu este exclus ca reducerea trupelor americane pe flancul estic să facă parte din pachetul de concesii. Suntem îndreptățiți să credem asta? Datele recente și momentul retragerii nu sunt deloc întâmplătoare și ridică suspiciuni serioase despre prioritățile americane – nu doar în Ucraina, ci și în angajamentul față de aliatul european România.
Dacă acest scenariu este adevărat, Europa trebuie să tragă un semnal de alarmă: nu doar suveranitatea Ucrainei este pusă la bătaie, ci și stabilitatea flancului estic al NATO. Nu putem accepta ca rolul nostru să fie redus la mesageri, observatori sau garanți formali, în timp ce marile decizii se iau departe de noi.
Ucraina, la rândul ei, trebuie să ceară implicare reală și garanții clare, nu armistiții negociate „despre ei, fără ei”. Orice pace durabilă nu va fi credibilă dacă este impusă de puteri externe, fără consultarea celor care suferă și trăiesc consecințele. Dacă SUA vrea să fie un avocat pe bune al Ucrainei, trebuie să demonstreze că nu vinde un compromis, ci o soluție justă și sustenabilă.
Pacea nu mai poate fi un simplu joc de culise între câțiva jucători mari – ea trebuie să fie construită cu toți cei afectați, nu impusă din exterior și încărcată de concesii strategice care pot lăsa regrete și resentimente.
Dragoș Ionică
