Poezia are mai multe ipostaze. Pentru Ion Popescu Brădiceni fiecare volum se construiește ca un templu, are menirea de a oglindi complexitatea vieții. Dincolo de strălucirea de moment, poetul pune în textele sale un univers bine articulat, multe poeme adresându-se celor inițiați, celor care cunosc misterul din spatele aparențelor. Nimic nu e gratis. Forțând nota lirică, el face abstracție de timp, își rezervă un timp al său pentru un stil transmodernist, construit cu migală, atenție, apelând la forța frumosului. Ultimul volum, Vânătoarea de stiluri, apărut la Editura Pim din Iași, în anul 2025, provoacă la o lectură atentă cititorul interesat de abisul poemelor. Este o vânătoare de trăiri, în fapt, provocate de poezie de-a lungul timpului, de la realism la modernism, de la romantism la folclor sau dadaism, sub amprenta științei de a construi poemul pentru un timp al celor care știu.
Nu este un amalgam, sunt structurate lumile în care glisează poetul de la naștere la iubire, de la magie la credință, de la rațiune la cântec… Puterea de a construi poemul străbate versurile, jocul inspirației este la locul lui, cuvintele se încheagă sub aripa unei viziuni proprii, specifice omului în căutarea adevărurilor. Tema athanor se repetă, arderile sunt necesare pentru a scoate la iveală aurul, meseria se fură din ritmul poeziei, muza nu se refuză. Idei înalte și imagini epice, unele empirice, zbor spre artă și cădere în crizele vieții. Ion Popescu Brădiceni se lasă dus de acest experiment sub arderile intense pe care le provoacă deliberat. În mod curajos, propune relația dintre transcendent și imanent, dintre sus și jos, misterul creației. Cărturarii au un loc aparte în versuri, dragostea pentru femeia aproape este modelatoare și compensatorie. Sunt ritualuri și actanți, înțelesuri suspendate, problema moștenirii culturale, paradoxul poeziei în limbajul înalt și în folclor. Pentru poet există un fir de eternitate, o secțiune transversală, o poartă de rai, un Hristos reîntors spre om, un erou pentru transpoetica celui informat. Între glorie și absență apar Horațiu, Borges, Dali, Ulise, Hamlet, Iisus Hristos, poetul și umbra sa… Sunt invitații săi, sunt martorii de lecturi și scris, de păstrat esențele în forme noi, utile Cruciatul Transmodern. Este ritual poetic în timpuri abstracte, dar și dureros de concrete.
Despre cunoaștere, poetul afirmă că suntem în prezența unui scenariu păpădie, unul care se poate spulbera la orice răsuflare în fața tigrului de hârtie. „Eu întorc clepsidra-mi cu nisip/ ca să mă pun bine cu Timpul”, afirmă poetul lăsând impresia că poate controla clipele. Sergentul Vasile se întoarce la Epopeea sa, e mult de lucru în lume, femeia îl așteaptă, facerea pâinii este secretul. Într-o lume paralelă vine și poetul. El afirmă, în fața realității crude a necesității, „Meditația și inspirația sunt/ surori-gemene”. Apoi, „Poezia și Filozofia sunt și ele surori/ din Marea Familie a Sânzienelor”. Există comunicări între epoci, de la vechii greci la poeții moderni ca Nichita Stănescu sau Al. Philippide. Așa se scrie drama transmodernistă și scenariul de film miticoistoricopolitic… Aceasta este cunoașterea definită de poet când e la muncă în câmpia de texte (Cunoașterea deplină – un scenariu păpădie -, p. 58).
Există un model? Poemul ni-l oferă: „Cu Hamlet stau la o parolă./Și spiritul precum o yolă/ înaintează către miez./Împărtășim același crez./ La hanu-n care-am poposit/ e-un cărturar de ani o sută/ într-un veșmânt cam ponosit/ și dintr-o eră revolută” (Modelul, p. 11). În fond, povestea este aceeași, se desfășoară între Aristotel și Șeherezada, modelul are locul lui în această ardere numită viață.
Răspunsurile depinde de întrebări, într-un poem mai lung aflăm: Întrebări, întrebări, cu chei de aur și scări suspendate-n absint și-n oglinda de argint (pp. 50-52). Întrebările par ușoare, au greutatea celui care caută: „De ce-nchipui/ prin biserici/ precum magii/ ezoterici/ imne culte/ și oculte,/ prea puține/ ori prea multe?/ De ce murmuri/ ca și râul./ De ce seceri/ vara grâul/ tot cu macii/ sângerii?” (p. 50). Autorul este și un vânător de viziuni, susține: „Viziunile mele recuperând/ viitoarele călătorii ale sufletului” (Regula propoziției, p. 20). Apoi mărturisește, în continuarea ideii, poziția sa în lumile cunoscute: „La vârsta mea, așa naiv, dar orgolios,/ mă aflu în Centrul Lumii/ încă departe de obsesia morții/ și mă solidarizez instinctiv/ cu zeii liberi, spontani, confraterni,/ dintre cuvinte, îndrăgostiți de proporțiile/ stâlpilor, de la Templu, eterni”. E puțină mândrie, e siguranța ce vine din cuvintele care au fost la început, găsind sensul fără de care toate ar cădea în ruină.
Folclorul este asimilat cu tehnica foamei de literatură în poeme fluide, curgând de la ieri la azi spre un mâine al posibilei eternități: „ –Caut Veșnicia, eu./ Făr de dânsa îmi e greu/ a trăi cu frica-n sân/ c-o să mor/ pe un pripor/ / pe un plai/ gură de rai” (Balada triadei, p. 67). Apoi încheie sub cheile posibile ale poeziei ancestrale: „Uite cine vine/ cu ea strânsă-n pumni:/ o ceată de alumni/ carte să-i înveți/ cu șapte peceți,/ să le deslușești/ noime și povești./ Limba Poezească/ să te pomenească”.
Linia jocului de-a poezia în timpuri mișcate se desenează în poeme pendulând între ritualuri păgâne, conform tradițiilor din zonă și forța Evangheliei. Ritualul se declanșează cu posibilitatea de-a ghici viitorul în elementele realului acut: nisip, apă, cenușă, oase, izvor, în ghizdul fântânii. Și definește acest joc peste umbre: „este arta de a jupui Universul de/ pielea solzoasă cu a/ labirintului borgesian” (Ritualul dezghiocării destinului, p. 28). Totul se descoperă în Evanghelia după Ioan, răspunsul vine în final, ar putea fi un ritual înalt, neașteptat: „Dar du-te-n grădina-ți/ de mentă și înțolește-te ca pentru/ Înviere./ Recitește ultimele capitole/ din Sfânta Evanghelie după Ioan” (p. 29).
Iubirea se întregește prin Gabrielle, jumătatea care absoarbe sensul, poetul îi dedică poeme, o face delicat, punând în mișcare planetele și Luna: „În seara asta m-am îndrăgostit/ de Lună./ Aș devora-o ca pe o alună” (Inelul pentru Gabrielle, p. 55). Făptura se ivește în peisajul interior: „Suspendată-n orizont/ cu chipu-i blond/ frumoasa de ea,/ levitează pe deasupra/ tuturor vietăților/ ușoară dar grea”. Luna, prin prezența ei absorbită de Soare, îi oferă inelul de argint… Semnul puterii iubirilor în „monada secundă”.
Am punctat câteva linii de forță din volum, cititorul va descoperi și alte direcții, dar în timpul lecturilor este inițiat (dezghiocarea destinului) pentru a simți pulsul cald al zicerii poetului în levitație.
Autorul ne oferă o prefață: Trăitor în Ezoterezia: Modele din Scriptoria; Păpădii ajunse la maturitate; Spre lumea de cristal; Un limbaj plin de toate înțelesurile. Prefața are, inedit, o bibliografie, citează din Thomas S. Eliot, Cezar Ivănescu, J.L. Borges, Constantin Noica, V. Nabokov, Roland Barthes, Louise Gluck și vizează, printre altele, Arta poetică, Povestiri despre om, Plăcerea textului, Dimensiunea Borges etc. La final, cititorul va avea un Curriculum vitae despre Ion Popescu Brădiceni, profesor universitar, doctor în filologie, ziarist, scriitor, istoric literar, eseist, adept al transdisciplinarității, legat adânc de Târgu Jiu și de zona Olteniei. A fost debutat de Marin Sorescu în revista „Ramuri”, 1973. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara. A primit mai multe premii în domeniul literar și cultural, a debutat cu Extazul păsării de rouă (1989), publicând mai multe volume: Rob la poezie (2021); Cartea vieții (2022); Ieșirea spre cer (2021); Sufletul grâului (1989); Zidirea în poemul dublu (2003) etc. A publicat mai multe cărți din domeniul istoriei literare din sfera transmodernității, privitor la poezia română contemporană, inclusiv cartea Poetul este un rege și i se cuvine un tron (dilogie, 2019 și 2021) etc.
Despre volumul prezent a scris Dan Adrian Popescu: „Aceasta este o carte despre (auto)creație, despre sunetul metafizic al cuvântului și despre libertatea absolută a poemului de a se naște din tăcere (Ultima copertă). Cititorul poate porni la vânătoarea de stiluri dacă este pregătit să accepte riscul Paradoxului Limbii Poezești…
Constantin Stancu
