Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni, chemători la pocăinţă sunt şi preoţii de parohie care au fost printre cei mai curajoşi, căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa smerită, recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi! Iar, dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă pe oameni cu preţul vieţii lor. Cuvântul Sfintei Scripturi a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele păcătoase. Cred că mulţi au vorbit tare şi răscolitor despre viaţă şi despre suflet, aşa cum a fost genialul sculptor Constantin Brâncuşi, iar, ca preot de parohie, vă spun acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi-n urechile surzilor! Tot ca preot de mir, vă aduc aminte ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la biserică decât cei care de aici înainte vor ţine postul aşa cum este rânduit de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup, iar Biserica din apă şi din Duh, căci, mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească – Botezul, am primit pe îngerul păzitor tot în Biserică, de aceea se botează copiii mici, orice ar zice unii, pentru ca să ne apărăm de toată primejdia văzută şi nevăzută. Dacă Biserica ne naşte, ne şi creşte şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura celui desăvârşit este şi postul. Trebuie, deci, să-i ascultăm porunca şi să postim pentru că Sfinţii părinţi cei de demult au constatat că toate relele de la stomac încep, de aceea, postul este poarta, patrafirul şi este uşa, iar toţi ceilalţi ne fură vremea rugăciunii! Astăzi, din darul lui Dumnezeu, am să vă dovedesc pentru ca să credeţi toţi că lupta postului cu păcatele este reală prin felul cum ucide postul patimile noastre! Socot că păcatele sunt de trei feluri: păcate împotriva noastră înşine, păcate împotriva aproapelui şi păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului dumnezeiesc! Toate aceste trei feluri de păcate sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău, ci al lui Dumnezeu! Ca urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu, de aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu, de această dată să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui, care sunt mai răspândite! Păcatele împotriva noastră înşine duc la tensiunea inimii pe care o cunoaştem cu toţii, poate că o cunosc şi eu, ca preot de mir, dar ele mai duc şi la îndepărtarea simţirii Lui Dumnezeu. Sunt semnificative şi cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea, iar, între acestea şapte se află şi rădăcina relelor, care este lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Desigur, acesta trebuie ars cu postul şi scos afară din viaţa noastră, căci, de nu va fi ars şi scos afară, putem să vedem cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest diavol mincinos al trupului! Cu siguranţă, lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere, dar, trebuie să mai ştim un lucru şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută, pentru că de acolo din umbră sunt conduse şi sporite toate patimile noastre! Diavolul este marele viclean al relelor, pentru că are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă! Aşa trebuie să înţelegem că întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii părinţi prin chiar dracii lor. Astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi draci ispititori! Şi i-au numit aşa, pentru că aceste păcate sunt conduse din umbră de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră! În final, deci, să luăm seama pentru că am să vă învăţ cum să puteţi să prindeţi şi să vedeţi lucrarea duhului rău, pentru că vorbesc deschis, ca să nu se supere nimeni, mai ales că unii mai sensibili din fire se supără, însă, noi trebuie să vorbim deschis, căci toţi suntem ispitiţi, aşa cum şi Constantin Brâncuşi a fost ispitit de duhul creaţiei artistice, cioplind piatra şi lemnul, şlefuind metale strălucitoare! Astfel, inspiraţia lui Brâncuşi a fost în primul rând una spirituală prin eternitatea care era conţinută la timpul prezent, de aceea, Brâncuşi spunea: „Nu îmi doresc să fiu la modă. Tot ceea ce este la modă, dispare apoi odată cu moda…Nu contează dacă, din contră, munca ta este contestată în prezent. Pentru că atunci când într-un final, va fi înţeleasă, ea va exista în eternitate”, iar, prin această apropiere de eternitate şi îndepărtare de păcate, sculptorul credea că sunt foarte importante evoluţia operei sale şi modul în care sculpturile intră în dialog una cu alta! Brâncuși nu a avut nici cea mai mică intenție să ignore păcatul creaţiei, pentru că el își cunoștea valoarea și voia ca opera lui să fie expusă, nu la marginea civilizației occidentale, acesta fiind adevărul pe care nu putem să-l ignorăm! E adevărat că la apusul vieţii sale, Brâncuşi se arăta tot mai nostalgic, se înconjura de români, depăna amintiri din copilărie, dar, ca artist, genialul sculptor vine din tradiția artei autohtone şi preia ceva din cultura bizantină, cu trimiteri la credinţă şi la apropierea de Dumnezeu!
Preot CORNESCU Valentin DANIEL, Parohia Menţii din Dos, Borăscu
