Tradiţionalismul doctrinar românesc cristalizat în primele decenii ale secolului XX în jurul unor reviste, curente şi spirite tutelare (Sămănătorul, Gândirea, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Dan Bota ş.a.) nmu a fost doar o reacţie conservatoare la modernitate ci o tentativă de resacralizare a culturii, de recuperare a fondului arhaic, mitic şi spiritual al fiinţei naţionale. În acest orizont ideatic operele lui Constantin Brâncuşi şi Tudor Arghezi, deşi aparent divergente ca limbaj şi expresie, pot fi citite ca forme înalte de tradiţionalism interiorizat, transfigurat şi universalizat. Tradiţionalismul doctrinar reprezintă o orientare culturală şi artistică ce îmbină elemente ancestrale, folclorice şi spirituale moderne, sublinind o continuitate ideologică între tradiţie şi creaţia contemporană. În contextul românesc interbelic şi postbelic acest curent se manifestă prin recuperarea valorilor naţionale, a miturilor populare şi a unei viziuni ortodoxe populare, adaptate la forme artistice avangardiste.
Atât Constantin Brâncuşi (1876-1957), sculptorul vizionar, cât şi Tudor Arghezi (1880-1967), poetul modernist, au integrat în operele lor astfel de elemente, creând o sinteză între rădăcinile olteneşti şi universalismul artistic. În acest material explorăm prezenţa materialismului doctrinar în creaţiile celor doi mari artişti, bazându-ne pe influenţe comune precum spiritualitatea rurală, simbolismul popular şi rezistenţa la modernismul pur occidental.
Tradiţionalismul în opera lui Constantin Brâncuşi
Constantin Brâncuşi, născut în Hobiţa, Gorj, a fost profund marcat de tradiţiile româneşti, pe care le-a transpus în sculptură, îmbinând esenţa primitivă cu abstracţia modernă. Operele sale, precum Coloana infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii din ansamblul sculptural de la Târgu Jiu, reprezintă o esenţă tradiţională în modernism, combinând avangarda occidentală cu motive româneşti ancestrale. Aceste sculpturi evocă simboluri populare: coloana ca axis mundi, poarta ca trecere ritualică şi masa ca loc de comunicare spirituală, inspiratre din arta populară românească, cum ar fi stâlpii funerari sau porţile maramureşene. Tradiţionalismul doctrinar se manifestă prin rădăcinile spirituale ale artistului influenţat de ortodoxia populară românească de la începutul secolului XX, un sincretism religios ce include elemente precreştine şi creştine, reflectat în antropologia religioasă a ţăranului român. Brâncuşi a declarat adesea că esenţa operei sale vine din tradiţiile, legendele şi ornamentele folclorului românesc, transformând meşteşugul tradiţional (cum ar fi cioplitul în lemn) în artă abstractă ce exprimă adevăruri metafizice obiective. Mai mult, primitivismul său, influenţat de arta africană, asiriană şi egipteană, dar ancorat în cea românească, subliniază o formă de tradiţionalism doctrinar ce respinge reprezentările tradiţionale în sculptură, optând pentru evocare în locul asemănării: de exemplu Sărutul (1907-1908) simplifică formele umane până la esenţă, evocând ritualuri de uniune spirituală, iar Pasărea în spaţiu capturează zborul mitic inspirat din legendele populare româneşti. Criticii arată că Brâncuşi a venit la artă prin meşteşuguri tradiţionale, schimbând modurile tradiţionale de reprezentare şi intuind abstracţia în sculptura modernă. Astfel opera sa nu este doar modernistă ci şi o afirmare doctrinară a identităţii naţionale, unde tradiţia devine vehicul universal.
Tradiţionalismul în opera lui Tudor Arghezi
Tudor Arhezi, pseudonimul lui Ion N. Theodorescu, născut în Bucureşti dar cu rădăcini olteneşti, reprezintă un tradiţionalist excepţional în poezia română a secolului al XX-lea, integrând elemente folclorice şi religioase în limbajul modernist. Volumele sale, precum Cuvinte potrivite (1927) sau Flori de mucigai (1931) îmbină tradiţionalismul poetic valah cu inovaţii lingvistice, creând un miracol arghezian ce revalorizează slova populară. Tradiţionalismul doctrinar apare în temele sale: conflictul dintre sacru, profan, influenţat de ortodoxia populară şi de un sincretism similar celui din opera lui Brâncuşi. Tudor Arghezi foloseşte imagini tradiţionale precum „slova de foc” şi „slova făurită” pentru a exprima implicaţii ideatice, autentice, colcăind de inovaţii ce răsar din rădăcinile folclorice. Poezii ca Psalmii sau Testament reflectă o viziune doctrinară tradiţională, unde poetul se poziţionează ca un meşter al cuvântului, inspirat din tradiţiile rurale olteneşti, similare naraţiunii profunde din opera lui Brâncuşi. Arghezi a fost prezentat ca mentor intelectual în reviste precum Ramuri, care deşi a renunţat la tradiţionalismul strict l-a promovat pe Brâncuşi ca figură ce îmbină tradiţia cu modernismul. Criticul Petre Pandrea notează colaborările lor, unde spiritele superioare fraternizau, Arghezi orgnizând accesul la detalii pentru Brţâncuşi, subliniind o afinitate doctrinară. În esenţă Tudor Arghezi transformă tradiţia în poezie doctrinară, unde limbajul popular devine instrument de explorare metafizică, rezistând impresioniştilor puri şi afirmând o identitate naţională postimpresionistă.
Similarităţi în creaţiile lui Constantin Brâncuşi şi Tudor Arghezi
Ambii artişti împărtăşesc o naraţiune oltenească de adâncime, propunând o viziune simultan tradiţională şi universală, unde ezitările creative (ca în cazul lui Brâncuşi) sau miracolele lingvistice (la Arghezi) condensează esenţe folclorice. Tradiţionalismul doctrinar în operele lor nu este un conservatorism rigid ci o sinteză ce integrează ortodoxia populară, motivele decorative româneşti (cum ar fi din iia tradiţională, paralelele cu sculpturile lui Brâncuşi) şi o rezistenţă în occidentalizarea totală. În contextul revistelor precum Gândirea influenţa tradiţionalismului se vede în imagistica lor, preocupată de conflictul dintre cultură şi civilizaţie inspirată de folclor. Astăzi moştenirea lor este celebrată în Gorj, unde Brâncuşi este evocat în scrieri locale sub semnul lexiconului mental infinit. Această abordare doctrinară tradiţională face ca operele lui Brâncuşi şi Arghezi să rămână relevante, oferind o punte între trecutul românesc şi viitorul artistic global. Pentru aprofundare se recomandă lecturi precum Exegezele lui Petre Pandrea sau studiile despre ortodoxia populară în arta românească.
Influenţa lui Nichifor Crainic
Influenţa lui Nichifor Crainic (1889-1972) în peisajul cultural românesc interbelic este una majoră, mai ales în direcţia tradiţionalismului doctrinar şi a orientării spre o spiritualitate ortodoxă autohtonă, bizantină şi rurală. Ca poet, teolog, eseist şi director al revistei Gândirea (1926-1844) Nechifor Crainic a fost principalul teoretician al tradiţionalismului ortodox sau „ortodoxismului autohtonist”, promovând ideea că adevărata identitate românească se bazează pe sinteza dintre ortodoxia populară, satul tradiţional şi o cultură rezistentă la influenţele occidentale materialiste şi raţionaliste. Această influenţă se manifestă diferit în raport cu Tudor Arghezi şi Constant in Brâncuşi, cei doi artişti pe care i-am menţionat în contextul tradiţionalismului doctrinar. Ca director al revistei Gândirea, Crainic a influenţat în mod major mediul literar şi artistic al vremii, oferind o platformă pentru artiştii şi scriitorii care explorau teme autohtone. Influenţa sa asupra lui Brâncuşi şi Arghezi a fost subtilă şi indirectă, mai degrabă contextuală decât personală, directă, deoarece Crainic nu a avut relaţii strânse documentate cu aceştia. Totuşi, prin prisma gândirii şi a discursului său ideologic el a contribuit la un climat cultural care a rezonat cu aspecte din opera acestora. Crainic a promovat o viziune tradiţionalistă care valoriza rădăcinile folclorice, spiritualitatea ortodoxă şi critica modernismului cosmopolit. Revista Gândirea a publicat lucrări ale unor artişti care explorau identitatea românească, reuşind să influenţeze generaţii de scriitori. Brâncuşi şi Arghezi, deşi diferiţi stilistic (Brâncuşi – modernist abstract; Arghezi – expresionist urban) au fost contemporani cu Nechifor Crainic şi au trăit în acelaşi mediu intelectual românesc. Ambii au fost expuşi la dezbaterile din anii 1920-1930, inclusiv cele din jurul Gândirii, care a circulat larg în cercurile artistice la Bucureşti şi Paris.
Influenţa asupra operei lui Brâncuşi
Relaţie indirectă prin mediul cultural: Brâncuşi stabilit la Paris din 1904a menţinut legături strânse cu România şi a fost atent la dezbaterile intelectuale de acasă. Revista Gândirea sub conducerea lui Crainic a publicat articole şi recenzii despre arta modernă, inclusiv referinţe la sculptura românească- de exemplu, în anii 1920 Gândirea a discutat influenţa folclorului balcanic în artă, un element central în opera lui Brâncuşi (cum ar fi coloanele sale inspirate din arhitectura populară oltenească – Coloana infinitului din Târgu Jiu). Crainic a promovat ideea de artă naţională autentică şi a criticat influenţele străine excesive. Brâncuşi, deşi modernist internaţional, a fost perceput în România ca un simbol al geniului românesc, iar discursul gândirist l-a ajutat să fie promovat. Astfel, în 1938, când Brâncuşi a donat opere pentru Târgu Jiu, dezbaterile publice influenţate de cercurile naţionaliste ale lui Crainic au subliniat valoarea sa tradiţional-modernă. Totuşi Brâncuşi era apolitic şi nu a colaborat direct cu Crainic, influenţa fiind mai degrabă prin validarea culturală pe care i-a acordat-o revista Gândirea. Ideologic Nichifor Crainic a văzut în Brâncuşi un simbol al rezistenţei împotriva bolşevismului şi modernismului evreiesc. Brâncuşi nu a fost colaborator activ al lui Crainic, el era mai apropiat de cercuri moderniste precum cele ale lui Tristan Tzara sau Marcel Duchamp. Influenţa sa s-a limitat la receptarea operei sale în România, unde Crainic a ajutat la ancorarea ei în tradiţionalism, contrabalansând criticile că Brâncuşi ar fi uitat rădăcinile. Crainic a influenţat modul în care Brâncuşi a fost perceput cultural în România, transformându-l dintr-un exil modern într-un icon naţional, dar nu a modelat direct estetica sa artistică. Crainic a lăudat sculpturile lui Brâncuşi ca expresii ale „geniului românesc etern” văzând în forme precum Masa tăcerii un ecou al misticismului balcanic.
Influenţa asupra lui Tudor Arghezi
Relaţia dintre Crainic şi Arghezi a fost mai directă şi mai tensionată, marcată de colaborări iniţiale şi rupturi ulterioare. Arghezi, un poet modernist cu un limbaj inovator şi imagini puternice inspirate din cotidianul românesc, a fost influenţat de Crainic prin platforma Gândirea, care i-a oferit vizibilitate în anii de formare. Influenţa a fost dublă: creativă şi critică. Crainic l-a încurajat pe Arghezi să exploreze temele religioase şi existenţiale, văzându-l ca pe un poet capabil să unească modernismul cu tradiţia ortodoxă. În poezia religioasă, în volume precum Poarta mântuirii sau în poeme din Cuvinte potrivite Arghezi abordează teme biblice şi de cădere umană, care reflectă influenţa lui Crainic şi a curentului gândirist promovat de el. Nichifor Crainic însuşi a scris eseuri religioase despre Arghezi numindu-l „poetul crucii” în articolele din anii 1926-1928, ceea ce a contribuit la consacrarea sa. Această influenţă se observă, desigur, în limbajul arghezian, bogat în metafore biblice şi imagini populare, adaptate însă la un ton ironic, diferit de misticismul pur al lui Crainic. Arghezi a preluat de la Gândirea ideea de poezie ca act de creaţie divină, dar o secularizează. Deşi Arghezi a criticat naţionalismul extremist al lui Crainic (asociat cu legionarismul) el a dezvoltat un modernism urban opus viziunii rurale şi ortodoxiste a lui Crainic. Critici literari, precum Perpessicius în Istoria literaturii române, arată că Arghezi a absorbit şi transformat ideile crăinicene în ceva original. Arghezi nu a fost influenţat doar de Crainic, el era influenţat şi de simbolismul francez (Baudelaire şi Paul Verlaine) dar şi de experienţele sale personale (perioada monastică din tinereţe). Ruptura cu Crainic a dus la o distanţare iar în perioada comunistă amândoi au fost marginalizaţi, dar Arghezi a supravieţuit mai bine criticilor.
În concluzie Nichifor Crainic a exercitat o influenţă culturală semnificativă în România interbelică promovând o artă ancorată în tradiţie şi spiritualitate, ceea ce a afectat indirect opera lui Brâncuşi şi direct pe cea a lui Arghezi. Totuşi, ambii artişti au depăşit cadrele ideologice ale lui Crainic şi au dezvoltat stiluri autohtone. Pentru Brâncuşi legătura este mai mult una de context naţional iar pentru Arghezi una de evoluţie creativă marcată de tensiuni. Se cuvine să învederăm că tradiţionalismul doctrinar găseşte în opera brâncuşiană confirmarea ideii că forma purificată devine rugăciune iar opera lui Arghezi este de neconceput în afara orizontului tradiţiei creştine şi a limbii arhaice româneşti. Tradiţionalismul gândirist punea accent pe sacru ca realitate centrală a culturii, iar Arghezi a demonstrat că sacrul nu este confortabil ci ardent şi dureros. Atât Brâncuşi cât şi Arghezi au operat o revoluţie a limbajului prin întoarcerea la forme arhaice: Brâncuşi reduce forma până la semnul primordial, iar Arghezi extinde cuvântul până la limita suportabilului. Amândoi demonstrează că tradiţia nu este repetitivă ci generativă, capabilă să nască expresii moderne fără a-şi pierde rădăcina. Opera lui Brâncuşi şi opera lui Arghezi ne demonstrează că tradiţionalismul doctrinar românesc nu este o ideologie închisă, ci o resursă spirituală fertilă. Prin ei tradiţia devine limbaj universal capabil să dialogheze cu modernitatea fără a se dizolva în ea. Brâncuşi şi Arghezi nu conservă trecutul ci îl transfigurează, confirmând ideea că adevărata creaţie se naşte din adâncimea memoriei spirituale a unui popor.
Bibliografie selectivă
Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Editura Albatros, Bucureşti, 1997
Ovidiu Papadima, Literatură şi comunicare, Editura Minerva, Bucureşti, 1973
Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991
Paleolog V.G., Brâncuşi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967
Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1941
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1926-1929
Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Minerva, Bucureşti, 1980-1983
Mircea Tutunaru
