Ca preot de parohie, consider că prima mea datorie este aceea de a predica rostul rugăciunii pentru viaţa oamenilor şi pentru mântuirea lor! Deoarece, rugăciunea este izvorul păcii în lume şi fără rugăciune, nici un suflet omenesc nu poate via, nu se poate mântui, nu se poate îndrepta spre Dumnezeu! Deci, luând îndemn din orice verset evanghelic, voiesc să vă vorbesc despre sfânta rugăciune, despre această floare atât de scumpă, care nu creşte în grădina năpădită de buruieni, ci în inimile omeneşti, care nu se udă cu picături de ploaie, ci cu rouă de lacrimi, care nu înfloreşte sub raze de soare, ci sub revărsarea cea de văpaie a Duhului Sfânt. La Sfânta Liturghie, când le vorbesc enoriaşilor, le spun că Dumnezeu a creat lumea cea nevăzută şi pe cea văzută, poate dintr-o nevoie, dar, nu din întâmplare! Credincioşii trebuie să-L slăvească neîncetat pe Ziditorul, căci, îngerii din ceruri slăvesc veşnic Treimea cea de-o Fiinţă, iar, oamenii de pe pământ, trebuie să-i imite pe îngeri! Sfântul Ioan Damaschin arată că omul este „un înger amestecat” (Dogmatica), ceea ce înseamnă că în el sunt şi puteri îngereşti, spirituale, dar, şi puteri omeneşti, materiale. Omul are misiunea divină ca să se înalţe neîncetat peste hotarele firii sale, peste nevoile cele pământeşti, ca să se facă un înger întrupat, dar, numai dacă va zbura către Dumnezeu, pe aripile rugăciunii adevărate! Chiar din vremea căderii lui Adam, rugăciunea a devenit mai necesară, deoarece, izgonit de la faţa Ziditorului său, bietul Adam a început a suspina dintru adânc, a început a plânge cu lacrimi după raiul pierdut, a început a se ruga cu multă părere de rău! Toate fiinţele care se hrănesc din pământul acesta, sunt mulţumite cu mediul lor, numai omul nu mai află mângâiere şi odihnă pe pământ! Păsările cântă vesele în codru, fluturii zboară în aer, peştii saltă în ape limpezi, oile se îndestulează cu iarba câmpului, numai nevrednicul om, nu-şi află odihnă sufletului său. El ştie că nu este de pe pământ, el simte că în altă parte este casa lui, de aceea, nimic nu-l mulţumeşte în viaţă, căci, aducându-şi aminte de raiul pierdut, de fericirea cea nemuritoare, îndată, cuprins de nostalgia veşniciei, începe a suspina, începe a se ruga şi a plânge! De aceea, rugăciunea s-a născut în inima omului ca un dar dumnezeiesc şi s-a revărsat peste spinii pământului, ca o necesitate stringentă! Dar, când toate zidirile Îl slăvesc pe Dumnezeu, cum ar putea omul să rămână în afară? Cum ar putea să asculte cântecul păsărilor, murmurul apelor, adierea vânturilor, vuietul valurilor mării şi să stea pasiv? Dacă tot universul ceresc formează o veşnică şi dulce cântare închinată Dumnezeirii, dator este şi omul, acest mic univers, ca să se înroleze la măreţul cor al zidirilor, al naturii, al întregului univers. Ca preot de mir, cred că afară de om, toate celelalte zidiri, de la aştri până la firele de iarbă, nu au altă grijă decât să Îl slăvească pe Dumnezeu, mai ales că rugăciunea pentru om mai este şi un dar nepreţuit, viaţa omului de la leagăn până la mormânt este o cale anevoioasă şi scurtă pe pământ, dar plină de o mulţime de încercări şi necazuri, primejdii şi lacrimi. Cu sfânta rugăciune, omul se trezeşte în braţele maicii sale, cu ea creşte în viaţă, cu ea în inimă porneşte în lupta vieţii pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele şi pentru a socializa cu ceilalţi! Omul credincios, cu rugăciunea se culcă seara, cu ea pe buze se scoală dimineaţa, cu ea merge pe drum, cu ea îmbătrâneşte, cu ea se duce spre mormânt. Ca preot de mir, pot spune mereu că numai cu sfânta rugăciune omul se înalţă spre cer, prin ea se întâlneşte cu Dumnezeul său, prin ea se întâlneşte cu îngerii, prin ea biruieşte toate ispitele vieţii. Tot rugăciunea este şi scară către cer, pe care au văzut-o oarecând patriarhul Iacov şi Ioan Scărarul, pe treptele ei se urcă gândurile şi simţămintele omului până la tronul Tatălui şi de acolo coboară mila Lui şi toate darurile cele de mântuire. Rugăciunea este mereu şi o punte ce uneşte cerul cu pământul, scară ce amestecă pe îngeri cu oamenii, cheie ce descuie uşa milostivirii lui Dumnezeu, mană ce coboară roua binecuvântării pe pământ. De aceea, Sfinţii Părinţi ne spun că rugăciunea este maica tuturor virtuţilor, căci din lumina ei toate celelalte se nasc şi se întăresc. Rugăciunea este înălţarea minţii către Dumnezeu, este vorbirea cea mai intimă a omenirii cu Mântuitorul ei şi nu în ultima instanţă, rugăciunea este viaţa lumii, inima credinţei, cununa nădejdii, sufletul Bisericii, podoaba cântărilor, cununa biruinţei, arma creştinătăţii. În concluzie, am putea spune că rugăciunea descuie cerul şi iarăşi îl leagă! Rugăciunea arde pe draci, spală păcatele, îmblânzeşte pe oameni, uneşte inimile, pierde mânia, înseninează faţa omului, bucură conştiinţa, sporeşte credinţa, înmulţeşte dragostea, izvorăşte lacrimile, usucă patimile, vestejeşte mândria. Rugăciunea îi naşte pe sfinţi, mângâie pe pustnici, întăreşte pe mucenici în văpaie, pogoară focul Duhului Sfânt peste Prea Curatele Taine, înteţeşte văpaia căldurii dumnezeieşti pe altarul inimii noastre!
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos, Gorj
