A transpune Rugăciunea către Dumnezeu într-o creaţie artistică de excepţie care sfidează imaginaţia fără prejudecăţi, poate constitui o dovadă a tainei de nepătruns a geniului brâncuşian, iar, Ansamblul monumental din Cimitirul «Dumbrava», de la Buzău, care poartă semnătura lui Constantin Brâncuşi, include o figură alegorică din bronz, montată pe un soclu din piatră de aproape 0,5m înălțime, înfățișând un trup gol de femeie îngenunchiată şi răpusă de durere, care se roagă în fața bustului, tot din bronz, al avocatului Petre Stănescu. În complexitatea sa cu o temă nonconformistă şocantă, monumentul ce formează un tot unitar, se poate spune că înseamnă pentru privitorul care transfigurează revelaţia, că reprezintă şi o expresie a unui demers ce se apropie de un limbaj depersonalizat. Pe fondul unui narativ păstrat în documente se menţionează că la începutul secolului al XX-lea, opinia publică din târgul Buzăului a fost impresionată de o mare poveste de iubire încheiată tragic, dar cu un ecou care aveau să facă din orașul de la curbura Carpaţilor o localitate cunoscută în presa internaţională.
Figura alegorică «Rugăcine» l-a definit pe Brâncuși ca sculptor modern!
Se spune că Eliza, fiica unui mare moșier buzoian, pe numele său, Nicolae Seceleanu, se îndrăgostise de un avocat și fost primar al orașului, Petre Stănescu, un tânăr cu mari perspective, care la vârsta de 29 de ani, ca membru al Partidului Național Liberal, fusese ales deputat în Parlamentul României. Dar, pentru că nu se afla, sub aspect financiar, la înălțimea pretenţiilor pe care le avea tatăl fetei, acesta îi interzice Elizei să-și vadă iubitul, însă fata s-a retras într-o mănăstire pentru a se călugări, dacă nu i se permite căsătoria dorită. Moşierul Nicolae Seceleanu este nevoit să accepte căsătoria, însă, la doar cinci luni, pe la începutul anului 1905, avocatul Petre Stănescu părăseşte lumea aceasta din cauza unui cancer la stomac sau tuberculoză, la vârsta de numai 31 de ani, lăsând în inima tinerei soţii o durere de nedescris! Pentru a-i cinsti memoria, văduva se gândește să ridice un monument funerar la mormântul fostul ei soț, din Cimitirul «Dumbrava», aşa că la îndemnul soției pictorului Ștefan Popescu și la recomandarea acestuia, Eliza Stănescu (Seceleanu) merge la Paris în primăvara anului 1907 şi încheie un contract cu sculptorul Constantin Brâncuşi. Prin angajamentul semnat, Brâncuşi primea suma de 7.500 lei de aur, ceea ce reprezenta o sumă foarte mare în acel timp, mai ales că Brâncuși, cu această sumă consistentă, și-a realizat atelierul din Paris în care a lucrat mulţi ani. În contractul semnat de Brâncuși, sculptorul trebuia ca atât figura alegorică «Rugăcine», cât și bustul avocatului Petre Stănescu, să fie turnate în bronz, depășind în mărime naturală, «atât cât necesitatea va cere», iar termen pentru execuția lucrării să fie cel târziu la sfârșitul lunii februarie 1908, cu toate că până la forma finală, figura alegorică «Rugăcine» a fost concepută în mai multe variante de încercare. În prima variantă, Brâncuși a redat-o sub forma unui trup înveșmântat în văluri, înclinat spre lespedea mormântului, constituind o lucrare clasică inspirată de cimitirele din Craiova, Bucureşti sau Paris, dar, fiind nemulțumit de această înfăţişare, Brâncuşi a distrus figurina din lut, pentru a reuşi o machetă ce reprezenta o femeie goală care trebuia amplasată într-un cimitir din acel oraş de provincie al României. Eliberat de prejudecăţi şi de gânduri funebre şi modelate de tristeţe, Brâncuși a căutat cea mai potrivită cale de a reda figura alegorică într-o formă artistică modernă, ajungând să modeleze un trup gol de femeie tânără care se roagă în genunchi lângă soclul Bustului lui Petre Stănescu, ușor aplecată de la brâu. Trupului femeii, sculptorul i-a simplificat și i-a alungit formele, i-a eliminat urechile și i-a subțiat uşor faţa, dându-i trăsături clasice, iar, pentru a căuta să amplifice tragismul sculpturii, Brâncuși a aplicat tehnica fragmentării, amputându-i brațul stâng, astfel că figura alegorică «Rugăcine» constituie lucrarea ce l-a definit pe Brâncuși ca sculptor modern. Mulţi comentatori au considerat că această lucrare marchează un moment de răscruce în arta lui Brâncuși, chiar începutul drumului anevoios care va duce către arta pe care o ştim cu toţi şi o admirăm cu multă recunoştinţă! Figura alegorică «Rugăcine» simbolizează, prin formele sale profund simplificate, primul semnal care prefigrează direcţia unei linii artistice care va deveni o schimbare profundă în sculptura europeană modernă şi în modul de a concepe trăirea unui sentiment uman care sfidează timpul!
,,Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită”!
Dar, ca să ne transpunem de la figura alegorică «Rugăcine», care semnifică prima operă de artă modernă în creaţia lui Constantin Brâncuşi, la Rugăciunea smerită către Dumnezeul din sufletul nostru, pentru a urca dealul Golgotei în veacul Ierusalimului răstignirii, trebuie să începem cu faptul că puterea rugăciunii dumnezeieşti este salvarea lumii, ieşirea omenirii din cumplitele păcate care duc la înstrăinarea veşnică de Dumnezeu. În rostirea rugăciunii, referindu-ne la durerea Elizei, înseamnă plâns cu mângâiere, boală cu leac, întuneric acoperit de lumină, iar, pentru omul creştin înseamnă un timp anumit cu mângâiere sub soare, o smerită ridicare a privirii către Dumnezeu, căci ea şi în cer şi pe pământ mereu se rosteşte! Ca urmare, fără odihnă cântă îngerii în cer, aşa cum fără încetare trebuie să se roage şi oamenii pe pământ! Desigur, omul nu poate trăi o clipă fără rugăciune, căci cine nu se roagă, cade în tot felul de vicii şi păcate, pentru că Însuşi Domnul ne îndeamnă: ,,Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită”! (Matei 26, 41). Iar, unde nu este rugăciune, pe oameni îi stăpânesc patimile, se răzvrătesc inimile, se îngâmfă minţile, se războiesc şi se ucid între ei oamenii, se despart soţii şi suspină pe drumuri pribege copiii. Ca să mai adăugăm că fără de rugăciune, nu poate exista lumea, căci de unde lipseşte ea, lipseşte Însuşi Iisus Hristos, ca în veacul Ierusalimului răstignirii! În stranele bisericilor şi chiar pe străzi populate, cu cântece de slavă, pe Dumnezeu Îl preaslăvesc oştile îngereşti, Lui îi slujesc serafimii şi heruvimii, pe El îl laudă neîncetat sfinţii, pe El ÎI cinsteşte soarele, Lui Îi cântă stelele, de tăria Lui se luminează luna, de slava Lui e plin pământul, dintru El se revarsă binecuvântarea, de faţa Lui piere ispita şi blestemul diavolului, ca să înţelegem şi mai mult că pe Dumnezeu Îl laudă marea înspumată, Lui I se apleacă munţii cei înalţi, Lui îi slujesc izvoarele unde se adapă cerbii, pe El îl slăveşte toată zidirea firii omeneşti, pe El Îl cântă păsările cerului şi Îl şoptesc peştii mărilor, iarba câmpului, şi orice vietate a pământului, neîncetat se roagă Preaînaltului nostru Dumnezeu! Smerita Rugăciune poate să ne înveţe că orice om care are o pace sufletească, are o valoare identitară în sufletul lui şi o armonie în comunitatea în care trăieşte! Rugăciunea înseamnă să renunţi la părerile tale egoiste, să renunţi la gusturile tale consumiste, la chemările tale păcătoase, sau să renunţi la a face un război gratuit şi necontrolat cu semenii! Rugăciunea se rosteşte fără explicaţii, cu sentimentul bucuriei, ca şi în iubire! Pentru că nu ai nimic de împărţit cu nimeni şi consideri că inima e liberă spre alţii, ca să-I faci loc Mântuitorului Hristos Miluitorul să o ocupe după Voie! În concluzie, putem spune că două sunt locurile cele mai sfinte unde se poate ruga creştinul: Sfânta Biserică şi inima ta! La Biserică, fiecare este dator să alerge ori de câte ori sună clopotele ei la toate slujbele cele obşteşti, ca: Sfânta Liturghie, Vecernia, Utrenia, acatistul, Sfântul Maslu, spovedania etc. şi mai ales la sfintele sărbători şi Duminici. Căci, cine lipseşte de la biserică trei duminici la rând, fără motiv întemeiat, cade sub afurisenie, iar, cine nu poate lua parte la slujbele bisericii, să se roage în inima sa, cu mare smerenie, cu atenţie şi cât mai mult, până ce Dumnezeu îl va cerceta cu lacrimi de mângâiere. Căci, dacă cea mai la îndemână rugăciune este cea orală sau cea citită, apoi cea mai înaltă este rugăciunea cea cu lacrimi, şi fericit este cel ce a dobândit darul plânsului cu lacrimi, aşa cum ne inspiră «Rugăciunea» lui Brâncuşi, în veacul Ierusalimului răstignirii!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
