– Domnule Victor Pițurcă, spuneți-ne câte ceva despre începuturile dumneavoastră în fotbal și despre momentul în care v-ați dat seama că vreți să urmați această carieră.
– Am făcut școala generală în Craiova, la Obedeanu din strada Brestei, acolo unde, mai târziu am înțeles, au trecut și alți fotbaliști de prima ligă, și aici mă refer la Balaci, la frații Boldici, Călin, dar și vreo doi-trei jucători din a doua divizie. Era un cartier de copii talentați, care, venind la școală, jucau între ei. Sigur, ne-am luat unii după alții și am mers la fotbal, eu auzeam la ceilalți copii că s-au înscris la Pitici, așa se numea pe atunci, și m-am dus și eu. Nu era ca în zilele noastre, se mergea târziu la fotbal, nu ca acum, la cinci-șase ani… În sfârșit, cred că aveam vreo 10 ani când am mers la fotbal…
– Târziu după standardele de azi!
– Bineînțeles, foarte târziu! Să-ți dau un exemplu: Iovan nici nu a făcut junioratul, pe la 16 ani a început să joace la Reșița, el fiind din Moțăței, aproape de satul în care m-am născut eu, Orodel. Revenind, eram în grupă cu Ilie Balaci, eram amândoi din ’56. În vremea aceea, știm cu toții că fotbalul era foarte iubit, fiind preocuparea numărul 1 nu doar a celor care voiau să practice acest sport, ci și a oamenilor în general.
– O gură de aer în sistemul de atunci…
– Exact, ca o gură de aer în acele vremuri. Nu vreau să spun că astăzi românii nu ar iubi fotbalul, dar parcă atunci era altfel… Suporterii obișnuiți sunt pretențioși, așa cum și trebuie să fie, și vor să vadă spectacol. Însă fotbalul de la noi, nefiind la nivelul dorit de suporteri, nu mai vine lumea la stadion, iar în acest sens riscăm să cădem și mai mult, fiindcă, din păcate, au dispărut locurile de joacă, copiii nu mai sunt interesați de fotbal, sunt interesați de alte lucruri…
Noi, atunci, știam numai fotbal, mergeam la antrenamente și visam să ajungem fotbaliști. Cei mai talentați beneficiau și de anumite avantaje, mici, dar importante. Adică primeam ciocolată, bonuri de masă, îți imaginezi ce bucurie era pentru noi că aveam ocazia să ne luăm două porții de dulce! Dar era multă muncă, era o pleiadă de antrenori care într-adevăr erau dedicați formării copiilor și juniorilor. Stăteau de dimineața până seara pe teren cu copiii, pe care îi învățau abecedarul, de exemplu lovirea mingii cu latul, care pare foarte simplă, de fapt nu este simplă deloc, preluarea mingii, nu cum vedem astăzi jucători din care sare mingea ca din gard, ș.a.m.d. Antrenorii erau dedicați exclusiv centrelor de copii și juniori, erau antrenori care își iubeau și își respectau meseria. Datorită lor am ajuns mulți dintre noi, cei care eram atunci, să fim jucători profesioniști și să jucăm la cel mai înalt nivel.
Am crescut, am jucat la fiecare grupă de juniori, după care a urmat echipa de tineret. Aveam o echipă bună, am câștigat de trei ori campionatul, chiar am ieșit golgheter în două rânduri și, atenție, echipele de tineret pe atunci erau foarte puternice. Imaginează-ți că la Craiova, la echipa noastră de tineret, juca un Boldici, un Cârțu, Negrilă, Ungureanu, Irimescu. Ce jucători erau atunci!…
– Și Balaci, nu?
– Balaci trecuse direct la echipa mare. Noi jucam în deschiderea echipei mari, erau peste 30.000 de oameni în tribune, așa se venea atunci, cu 4-5 ore înainte de meci.
– Credeți că v-a ajutat faptul că jucați în deschiderea echipei mari? Să evoluezi încă de la 18 ani cu presiunea a 30.000 de oameni în tribune nu e deloc simplu…
– Da, da, era ceva formidabil, vă dați seama. Pentru noi, niște copii, să joci în fața atâtor oameni era în primul rând un catalizator foarte important, te făceau să muncești, să te lupți și mai mult să ajungi la prima echipă. Pe vremea aceea, îmi doream obligatoriu să ajung Oblemenco, era idolul meu și rămâne idolul meu toată viața. Voiam să fiu ca el, să marchez goluri și am și reușit să fac acest lucru.
– Povestiți-ne, vă rugăm, cum ați ajuns la Târgu Jiu.
– Să o luăm cu începutul: prima oară am fost împrumutat la Dinamo Slatina, direct de la tineret, în Divizia B. Și atunci, la fel ca acum, era nevoie de minimum un jucător tânăr în teren, așa că am jucat la Slatina un retur de campionat. Cernăianu m-a debutat la Craiova, spre final de sezon, într-un meci cu FC Argeș, m-am comportat destul de bine, oricum îi cunoșteam pe toți coechipierii de la antrenamente. După, a plecat Cernăianu și a venit Teașcă, care m-a cooptat în lot, la pregătiri, și chiar am ajuns să fiu titular, jucam pe atunci în partea dreaptă, mijlocaș de bandă, atacant fiind Oblemenco. Însă a urmat un episod care a cântărit greu în viitor, eram și eu foarte năbădăios pe atunci. Cam în vremea când trebuia să mă prezint la unitate, la Târgu Jiu, am avut un conflict cu nea Titi Teașcă. La un antrenament, în timpul unui joc de posesie, cinci contra doi parcă, el ne cerea să pasăm doar printre cei doi de la centru. La un moment dat, eu am dat o pasă în lateral, iar nea Titi Teașcă, care mai avea ieșiri față de jucătorii tineri, a venit spre mine și m-a înjurat. În tensiunea momentului, i-am zis și eu ceva… Gândiți-vă că pe atunci nu era antrenament la care să nu asiste cel puțin 5000 de oameni și s-a auzit destul de bine ce i-am spus. Mai existau astfel de schimburi de replici, dar cu jucătorii experimentați. În sfârșit, mi-a dat să fac vreo 98 de ture de teren, când le-am terminat deja era gata și antrenamentul…
Și a venit vremea să merg să mă prezint la unitate, în Târgu Jiu. Mai aveam două deplasări lungi cu autocarul, la Constanța și Iași, dar le-am transmis celor de la Craiova că nu mai plec cu echipa, că vreau să mă duc în armată, la unitate. Asta se întâmpla vineri, iar luni am luat trenul spre Târgu Jiu. Cum am ajuns, am fost anunțat că trebuie să mă prezint la raport în biroul generalului Gorgonetu. „Să trăiți, tovarășul general”, „Băi, Pițurcă, vrei să joci la Târgu Jiu? Că Teașcă nu te mai ia înapoi la Craiova.” Eu, când am auzit, i-am zis că nu, eu vreau să mă întorc la Craiova. „Da, mă, dar tu n-auzi că am vorbit cu președintele, cu Stroe, nu vrea să te mai ia Teașcă, că l-ai înjurat.” Eu i-am zis că nu și că mă mă întorc la Craiova.
A doua zi, ne-au sculat la ora cinci, mi-au dat pușca în spate, greutăți de cărat și am ieșit la instrucție. Am făcut patru-cinci ore doar târâș, pe coate, pe față, pe spate. A doua zi la fel, a treia zi mă cheamă iarăși generalul. „Ce zici, bă, Pițurcă, te-ai mai gândit?” „Tovarășe general, m-am gândit bine, numai la Târgu Jiu vreau să joc!” Așa s-a întâmplat și am rămas la Târgu Jiu. Echipa era pe atunci în Divizia C, pe locul doi, la două-trei puncte în spatele celor de la Drobeta Turnu-Severin. Norocul a făcut că am reușit să promovăm în premieră în B, mi-am ajutat mult echipa și am înscris 38-40 de goluri.
– La Târgu Jiu l-ați avut antrenor pe nea Tică Oțet, o altă figură importantă în fotbalul românesc din acei ani. Ce relație ați avut cu el?
– O relație excelentă. Nea Tică Oțet a venit în ’77, după ce am reușit acea promovare. Au venit împreună cu el și Ion Velea și Teo Tărălungă, cu toți m-am înțeles foarte bine, îi cunoșteam de la Craiova și i-am primit cu brațele deschise. Chiar dacă ei erau mai în vârstă, eu eram liderul echipei, eram cel mai în vogă, iar oamenii din Târgu Jiu mă iubeau foarte mult. Cunoșteam deja câteva persoane importante, pe domnul doctor Griguț, care mă premia după meciuri. În acea perioadă am cunoscut-o și pe viitoarea mea soție…
Din păcate, am retrogradat în acel sezon, în retur țin minte că nu am mai jucat. Vara am plecat cu FC Argeș într-un stagiu de pregătire la Sinaia, era exact anul în care ei, conduși de Dobrin, câștigaseră campionatul după ce îi bătuseră pe cei de la Dinamo cu 4-3. Halagian era antrenor, iar secund era Ianovschi, el îi descoperise pe absolut toți jucătorii de la Pitești: Bărbulescu, Cristian, Radu II. Nea Lenci Ianovschi m-a contactat și pe mine, cunoscându-mă de la juniorii republicani, și m-a convins să vin la Pitești: „Dom’ne, vreau să facem o echipă mare la Pitești, vreau să aduc jucătorii tineri care te cunosc foarte bine”… Și am acceptat. Apoi am fost în Bulgaria într-un turneu cu Gicu Dobrin, am jucat câteva meciuri amicale în Pitești, am fost asimilat foarte repede la echipă. Însă au trecut două luni și nu au reușit să mă legitimeze. Cei de la Târgu Jiu mă sunau să vin înapoi, viitoarea mea soție era încă la Târgu Jiu, termina liceul, așa că mi-am luat geanta și am plecat „la ocazie” înapoi în Gorj.
Când m-am întors, am primit o sumă de bani, 60.000 lei, bani foarte mulți pe atunci. Am făcut pregătiri, am jucat vreo două meciuri de campionat, apoi clubul a primit o notificare de la Federația Română de Fotbal că trebuie să mă prezint la ei. Când am ajuns acolo, de fapt care era ideea?, voiau să mă ia la Scornicești! Am ajuns împreună cu Iamandi și Prepeliță la Ion Ceaușescu în birou, ministrul agriculturii de atunci. Iamandi și Prepeliță au acceptat, eu l-am refuzat, i-am zis că mă mai gândesc…
– Așa că v-ați întors iarăși la Târgu Jiu!
– Da! După vreo trei săptămâni, mă trezesc cu cei de la Scornicești exact în seara în care aveam cununia! Era domnul Dragomir și fratele lui nea Lică Bărbulescu, Gheorghiță (Bărbulescu era căsătorit cu sora lui Ceaușescu). În acea seară m-am decis să plec la Scornicești. De ce? Pentru că soția mea luase examenul la facultate în Craiova, eu fiind din Craiova, familia și casa mea părintească erau tot acolo.
– Și ați fost lăsat să plecați?
– Vă dați seama că nu! Cei de la Târgu Jiu voiau banii înapoi, dar banii nu mai erau! Îi trimisesem acasă, știu eu ce se întâmplase cu ei… Le-am zis să le ceară banii celor de
Scornicești, care până la urmă au acceptat. Asta se întâmpla într-o sâmbătă, noaptea am avut cununia, iar a doua zi era meci! Cu cine crezi că juca Scorniceștiul?
– Cu FC Argeș!
– Exact, cu echipa cu care făcusem pregătirea! Nu conta că aveam cununia, oamenii voiau neapărat să joc duminică. Gândește-te că am semnat seara, dimineața s-au dus la federație să facă actele, m-au legitimat, și după două ore de somn, m-au luat cu mașina și m-au dus la Scornicești. Când am ajuns acolo, am găsit un vestiar de 3×3, plin cu muște… Am intrat titular și am bătut Piteștiul cu 1-0. După toată această aventură am jucat bine spre foarte bine și după meci ne-au dat o primă de 5000 de lei. Când am vrut să intru să fac duș, țin minte că râdeau băieții de mine: „Vezi că e furtunul afară!”. Ca să înțelegi care erau condițiile de la Scornicești…
– Sub cele de la Craiova și Târgu Jiu?
– Bineînțeles! La Târgu Jiu aveam vestiar, baie, tot ce voiai. Era perioada de început la Scornicești, atunci promovaseră, încă nu apucaseră să facă renovările la stadion. Cam aceasta a fost aventura mea fotbalistică de atunci, am rămas patru ani și jumătate acolo, făcând naveta la Craiova. Apoi a urmat perioada de la Steaua…
– Ce vă mai aduceți aminte din perioada petrecută la Târgu Jiu? Cum arăta viața cotidiană a lui Victor Pițurcă?
– Târgu Jiu era un oraș tipic oltenesc, eu eram un puști, mă cunoșteam cu toți șmecherii din oraș, ieșeam cu ei seara, era restaurantul Gorjul lângă parc… A fost acel eveniment foarte neplăcut din viața mea, care mi s-a întâmplat tocmai din cauza banilor. Evenimente care au avut repercusiuni asupra viitorului meu, mi s-au pus multe în spate… dar m-am simțit foarte fericit la Târgu Jiu, fiind între olteni. Dar și datorită faptului că eram un jucător bun și am reușit performanța de a promova cu echipa. Nașul meu este tot din Târgu Jiu, am nepoții din partea soției mele acolo, e o familie frumoasă.
– Mai țineți minte câte goluri ați înscris pentru Pandurii?
– Cred că peste 100-150 de goluri am înscris atunci în Divizia C și Divizia B.
– Dacă am face o radiografie a fotbalului din zona Olteniei, sigur că dumneavoastră ați fi cel mai avizat să o faceți. Este o zonă a țării care a dat mulți fotbaliști importanți. Cum vedeți fotbalul de azi din perspectiva viitorului?
– S-au schimbat foarte multe. Eu cred că Oltenia a fost și poate fi în continuare un izvor nesecat de talente fotbalistice. Însă copiii nu mai sunt așa interesați de fotbal, nu mai există terenuri de joacă, terenuri de antrenament. Cei care își fac școli de fotbal, fac terenuri sintetice, cu dimensiuni reduse, nu mai sunt antrenori, profesori. De ce? Fiindcă nu sunt plătiți corect. Iar atâta timp cât această meserie nu este plătită corect va fi foarte greu să existe antrenori bine pregătiți. La fel, copiii care vin trebuie să plătească, ori așa ceva nu exista atunci. Pe timpul meu visam numai fotbal, stăteam în Craiova lângă Agronomie și făceam antrenament, apoi școală și după orele de program, jucam fotbal până seara târziu. Astăzi, nu se mai întâmplă asta. Copiii, chiar dacă merg la antrenament, stau doar o oră acolo, pe un teren sintetic. Ce perspective au ei să ajungă fotbaliști? Doar dacă sunt extra talentați și dacă le place lor îndeajuns de mult încât… Dar tentațiile vizavi de telefon și televizor sunt foarte mari. Imaginați-vă cine preferă să alerge și să muncească în detrimentul statului pe telefon, unde vezi toate prostiile. E dificil, e greu…
În școli nu se mai fac orele de sport, nu se mai organizează turnee și competiții între școli. Țin minte că pe vremea mea jucam și handbal, și volei, și îmi plăceau toate sporturile de echipă. Uite, astăzi, în Statele Unite se organizează multe campionate între școli…
– Da, mai ales între colegiile lor care dau și burse sportivilor.
– Din păcate, nu reușesc să înțeleg de ce la noi au dispărut aceste lucruri…
– Niște gânduri de final? Cum l-a influențat pe Victor Pițurcă perioada petrecută la Târgu Jiu?
– M-a influențat mult, pentru că eu, când am plecat de la Craiova, am considerat că am fost dat afară. Am avut o ambiție fantastică pentru a ajunge să mă impun, a fost muncă foarte multă. Țin minte că eu eram un băiat foarte slăbuț, mi-era rușine cu fizicul meu, fără să-mi dau seama că am exact corpul necesar pentru a face performanță în fotbal. Așa că munceam. Asta le explic și astăzi părinților copiilor cu care mă întâlnesc și cu asta aș vrea să rămână: Nu este suficient să mergi la antrenament. Contează foarte mult ce faci acasă. Dimineața și seara, minimum o jumătate de oră de flotări, abdomene, exerciții de suplețe, dacă vrei să ajungi cineva. Uite un exemplu: Cristiano Ronaldo… Așa și-a câștigat statutul pe care îl are, doar prin muncă. Ar trebui să fie un exemplu. Să nu se uite copiii la mașinile pe care le are Ronaldo sau la mușchii pe care îi are… Ci ar trebuie să facă ce face Cristiano.
– Vă mulțumim mult pentru timpul acordat, domnule Pițurcă, și vă urăm încă o dată La mulți ani, cu multă sănătate și împliniri!
Interviu realizat de Alexandru IONICĂ
